„Timpul la țăranul român – Contribuție la problema timpului în religie și magie”, de Ernest Bernea
Editura Vremea, București, 2024
Ernest Bernea a fost o personalitate intelectuală marcantă a perioadei interbelice și un nume de referință în cultura românească, grație studiilor sale aprofundate și cercetărilor monografice asupra diverselor zone și regiuni ale țării. Sociolog, etnograf și filozof, s-a remarcat prin această îmbinare unică de interese, fiind îndrumat încă din timpul facultății de profesori precum Nicolae Iorga, Nae Ionescu și Dimitrie Guști, cu care a lucrat în echipe de cercetare etnografică. Se specializează la Paris în Sociologie și Istoria Religiilor, iar în Germania studiază filozofia cu Martin Heidegger. Din cauza simpatiilor pentru mișcarea legionară, este persecutat și va suferi mai multe episoade brutale, alternând cu eliberări în baza unei declarații de desolidarizare de această mișcare – respingerea sa definitivă venind mai ales pe fondul asasinării lui Corneliu Codreanu și a lui Nicolae Iorga. Refuzul de a colabora cu Securitatea îi va crea probleme pentru restul vieții, însă în tot acest timp va reuși să aducă, prin numeroase studii și cercetări, o contribuție prețioasă valorilor satului românesc.
Lucrarea de față este continuarea studiului „Calendarul în satul Cornova” publicat în 1932 în „Arhiva pentru știință și reformă socială” și cuprinde, după cum notează autorul în 1940 în prefața acestei cărți, cercetări ce se întind pe o durată de zece ani, vizând mai multe regiuni ale țării – „Orheiul, Dobrogea de Nord, Câmpia Brăilei, Valea Trotușului, Valea Moldovei, Valea Jiului, Țara Oltului, Țara Bârsei etc.” Demersurile lucrării vizează în mod special cunoașterea și înțelegerea fenomenului timp așa cum este el trăit și perceput de țăranul român. Limitându-se la timpul legat de viața religioasă și magică, idee ce reiese chiar din subtitlul cărții, autorul urmează metoda științifică de a clarifica, în baza faptelor sau expresiilor populare, a propriilor sale experiențe, cum trebuie privit timpul în satul românesc tradițional și motivează pe parcursul întregului studiu de ce a ales tocmai aceste două coordonate.
Cartea „Timpul la țăranul român” este prezentată sub forma unei cercetări științifice ce cuprinde o introducere în care autorul abordează ideea timpului la sat, punând un accent deosebit pe importanța neprețuită ce o evocă viața religioasă și magică în lumea tradițională românească, depărtându-se categoric de concepția fizică a timpului, ca noțiune abstractă, cantitativă ce caracterizează viața noastră, a celor ce trăiesc în mediul urban. Această dihotomie exprimată într-o manieră simplă, printr-un limbaj lejer, ușor de parcurs, își rezervă, însă, note subtile, ce converg în zona metafizicii și însoțesc cititorul pe parcursul acestei călătorii în universul bucolic animat de un timp calitativ, organic. După această trecere în revistă a problematicii timpului, autorul va aborda două părți în cadrul cărora dezvoltă, prin detalii aprofundate, premisele ce se regăsesc în introducere. Prima parte este destinată descrierii fenomenului timp în viața spirituală a țăranului român pe baza observațiilor obiective, iar a doua parte prezintă, într-o manieră mai detaliată, caracteristicile esențiale ale timpului, contribuțiile personale ale autorului asupra dimensiunilor acestui fenomen. Încheierea, la fel de scurtă precum introducerea, este o sinteză a ideilor principale și invită la un final deschis – „Ce este timpul pentru noi dincolo de funcțiunile intelectuale?” sau ideea simbolurilor ca instrumente ce dau sens interpretării timpului, de asemenea o analogie între timpului nostru și cel al țăranului, sunt doar câteva dintre întrebările și problematicile pe care autorul le creionează, rezumativ, în final.
Putem surprinde în paginile acestei lucrări maniera plenară în care autorul reprezintă noțiunea de timp, cu precădere influențat de conceptul blagian „marea trecere”, în care se înglobează întregul parcurs al unei vieți omenești, simple prin natura sa, efemeră, dar care învinge trecerea timpului și continuă dincolo de ea.
„Ceea ce dă sens și putere vieții țăranului este trăirea sa în timp și depășirea lui totodată. Fiece gând, fiece act legat de ființa și soarta de om este îndreptat către împlinirea acestei soarte. Existența omului în timp are două fețe: aceea a clipei și aceea a eternului; una cu cealaltă nedespărțite. Amândouă îi sunt date. Marea trecere duce la permanență.”
Țăranul român este conștient că finalitatea vieții înseamnă moarte, el se angajează pe acest drum într-un timp activ, colorat, marcat de multiple evenimente bine ancorate în viața sa, respectate pe linia strămoșilor, aproape o întoarcere în illo tempore, fiind permanent în contact cu tradiția și valorile lumii sătești. Dar moartea nu este finalul implacabil, cu răsunet inexorabil așa cum noi o percepem, ghidați de un timp liniar, abstract, lipsit de coordonatele metafizice și de aura mistică a vieții de la sate. Țăranul știe că dincolo de finalul vieții, este o alta formă de continuare a existenței, se inspiră din natură și din ciclurile sale de care este înconjurat din fragedă copilărie și „a fi trecător ” nu reprezintă pentru el o sentință; e o nouă manieră de participare la această viață cosmică, într-un mod absolut organic.
Autorul indică ideea unui timp istoric în care se derulează lumea orașelor și cea a veacului care, în cazul țăranului român, înseamnă o prelungire, o punte dintre trecut și viitor, cu note de misticism, veacul fiind trecător și etern în același timp. Practic, o participare la istoria lumii înseamnă anularea eternului, iar țăranul român trăiește intens ieșirea din timp și din istorie. Credința în Dumnezeu este sensul vieții sătești, este cea care conferă existența plenară într-un prezent permanent.
„Țăranul vede în timp o realitate care se consumă în alta superioară. Pentru el, a fi în timp înseamnă a trăi într-un prezent continuu îmbogățit de contactul cu lucrurile neschimbătoare; timpul îl duce în chip firesc dincolo de trecător, adică în eternitate. Tristeții curgerii tuturor lucrurilor el îi aduce o reparație: aceea că marea trecere este un proces firesc al permanenței.”
Infinitul și eternul se întrepătrund în mentalitatea țăranului român, dar autorul subliniază că înțelegerea nu este în sensul matematic, cantitativ. Fiind profund marcat în existența sa de acte rituale, superstiții, elemente religioase și magice, țăranul recurge la timp pentru înfăptuirea lor așa cum trebuie, fără să greșească în aprecierile sale, căci denumirile momentelor precise ale unei zile îl ajută să se ghideze cu exactitate.
„Timpul este deci la temelia actului ritual. Săvârșind un astfel de act, țăranul român are de luat în seamă mersul timpului care cere după calitățile momentelor anumite acte. Țăranul știe că numai prin respectarea timpului, adică prin săvârșirea actelor la vremea lor, aceste acte câștigă sens și se împlinesc cu adevărat. De aceea, el respectă riguros ceea ce numim noi condiția de timp.”
De asemenea, în legătură cu îndeplinirile stricte ale unor acte rituale, obiceiuri, autorul aduce în discuție și existența în mentalitatea sătească a unui timp bun sau rău, acestea fiind alte momente caracterizate prin calități speciale. Schimbarea calendarului în 1924 de care amintește autorul a reprezentat unul din acele evenimente ce au afectat viața spirituală a satului, căci un calendar reprezintă pentru țăran o organizare din punct de vedere sufletesc, iar nerespectarea legii lui Dumnezeu aduce cu sine păcate și consecințe negative asupra întregii comunități. Satul, văzut ca receptacul al divinității și al transcendenței, marcat de belșugul înțelepciunii strămoșești, și-a creat ordinea sa permanentă într-un timp activ, calitativ, ce nu poate fi anulat de simple numere din calendar. Sensul acestora este dat de sărbătorile cărora le corespund, tradițiilor și obiceiurilor care nu suportă amânare, căci urmează un parcurs prestabilit de propria sa structură.
Aportul autorului asupra înțelegerii amănunțite a fenomenului timp din punct de vedere religios și magic este unul valoros prin numeroasele trimiteri la diverse zone ale țării, la expresiile populare ce însoțesc caracterizările noțiunii de timp în contextul vieții spirituale. Deși rămân mai multe întrebări deschise, cartea invită la o meditație profundă asupra sensului existenței, în definitiv, a condițiilor care au dus la distanțarea vieții urbane, într-un mod mai mult sau mai puțin perceptibil, de această lume originară a satului țărănesc tradițional care păstrează încă o mică parte din eternitatea timpului.
