”Roșcovanul”, de J.P. Donleavy
Editura Litera, Colecția Clasici Moderni Litera, București, 2016
Traducere din limba engleză și note de Mariana Piroteală
Nu am cercetat îndeaproape, dar povestea ”Roșcovanului” pare copiată la indigo după viața autorului, James Patrick Donleavy, un american cu origini irlandeze, care a venit în Irlanda după cel de-al doilea război mondial, pentru a studia la celebrul Trinity College din Dublin, studii părăsite destul de repede. Cam aceasta este și povestea lui Sebastian Dangerfield (ce nume predestinat!), american de origine irlandeză, student la drept la același colegiu (dar care ajunge rareori pe la cursuri), și ”anarhist de meserie”.
Ce am vrut să spun însă prin ”anarhist de meserie”? Probabil cei mai mulți dintre voi își amintesc de Henry Chinaski, personajul celebru creat de Charles Bukowski după chipul și asemănarea lui. Ei bine, Sebastian Dangerfield are câteva trăsături comune cu aceasta, diferite fiind doar stilul scriitorilor și apartenența națională. Dangerfield este american, dar se adaptează perfect realităților din Irlanda, pasionat fiind de traiul boem, la limita inferioară a sărăciei, de băutură multă și ieftină, de cele mai multe ori luată pe datorie, de femei agățate prin tot felul de locuri, de la spălătorie până la magazine de haine, trecând prin străzile întunecate ale periferiei dublineze. Pentru eroul cărții, Irlanda se dorea a fi o schimbare în bine, din punct de vedere financiar și profesional, dar el nu face aici decât să se afunde în datorii, în alcoolism și nepăsare.
Să nu ne lăsam înșelați, Sebastian avea toate șansele să reușească, pentru că nu este nici prost și nici delăsător, cel puțin în faza inițială: student la drept la o universitate celebră, având o familie închegată și mergând pe calea dreaptă, ar fi reușit. Numai că, la fiecare pas al povestirii, ceea ce îi aduce pieirea nu pare a fi neapărat comportamentul său, ci țara în care ajunge. Ne aflăm într-o perioadă în care lira are greutate (e aproape neverosimil câtă mâncare și băutură se poate cumpăra cu o ”amărâtă” de liră), iar a avea 10 lire te putea aduce în pragul extazului, putând colinda săptămâni întregi prin puburile din capitală. Irlanda este o țară a deznădejdii, unde alcoolismul prosperă, unde femeile ușoare se pot găsi la orice pas, unde un american chipeș și isteț poate avea succes doar prin simpla rostire a numelui și a originii sale:
”Marion și pantofii ei scâlciați, ciorapii ei, chiloții, țâțele, spatele ei nenorocit și slăbănog și cutiile de portocale. Și mirosul negru de unsoare, microbii și prosoapele murdare de spermă. Toată putreziciunea aia din spatele pereților. Doi ani în Irlanda, țâța zbârcită de pe pieptul înghețatului Atlantic. Țară a mizeriei. Cu bețivi care cad urlând noaptea în șanțuri, șuiere stridente pe câmpuri și mlaștini maronii. Acolo se uită printre urzici, numără firele de iarbă, se așteaptă unul pe altul să moară, cu ochi de vițel și creier de șarpe. Monștri care mârâie pe lanț și urlă în șanțuri întunecate noaptea. Și eu. Cred că eu sunt părintele lor.” (pag. 82)
Așadar, Sebastian Dangerfield își trăiește propria deznădejde cu semeție și aroganță: se mută din chirie în chirie, încercând să scape de foștii proprietari, cărora le datorează bani; se plimbă din bar în bar, plătind fie cu banii soției, ascunși prin casă, fie consumând pe datorie, iar felul în care barmanii acceptă deschiderea de conturi este miraculos; își părăsește soția, pentru el doar un pion fără importanță (să nu uităm că are și un copil, pe care îl neglijează atât de mult încât nici nu prea apare în roman); înșală încrederea a numeroase femei, pe care le vrăjește pentru partide efemere de sex și câteva lire folositoare. O viață inutilă, ați putea spune, trăită rapid și fără sens, dar atât de boemă și de antrenantă.
Dacă este ceva de reproșat cărții, ar fi stilul, poate nu atât de atractiv pentru oricine: un stil repezit, cu fraze scurte și cu o trecere rapidă, aproape fără noimă, de la un subiect la altul. Trebuie să fii foarte atent la fiecare întorsătură a propozițiilor scurte, pentru a înțelege deplin sensul frazelor și poate aici este chiar o trăsătură a irlandezilor, repeziți la rândul lor și cu un accent pe care nu îl înțelegem de cele mai multe ori, obișnuiți fiind cu engleza americană din școlile noastre.
J.P. Donleavy caricaturizează la fiecare pas țara sa de adopție, Irlanda, căreia numai idealiștii și cei care și-au pierdut simțul critic îi observă numai lucrurile frumoase. Prin faze scurte, pline de umor, autorul american caută nu numai frumusețea și boemia străzilor din Dublin, ci descoperă trăsături naționale, pe care numai un om care trăiește acolo, nu ca turist, ci în calitate de locuitor, fie el și vremelnic, le poate înțelege și aduce în fața publicului. Irlanda nu este tărâmul făgăduinței nici pentru Dangerfield (care oricum va părăsi, în cele din urmă, această țară, îndreptându-se spre locul unde starea financiară se poate îmbunătăți, și anume Londra), nici pentru locuitorii ei. Iată câteva mostre de umor pseudo-irlandez:
”N-ar fi rău dacă aș putea-o lega cu lanțul de sobă să gătească, dar dacă-ți iei nevastă irlandeză e ca și când ți-ai căuta sărăcia cu lumânarea.” (pag. 13)
”Am descoperit unul din marile beteșuguri ale Irlandei, 67% din populație nu a fost niciodată complet dezbrăcată în viața ei.” (pag. 115)
”Băutura e blestemul țării ăsteia blestemate.” (pag. 225)
”Roșcovanul” este un roman antrenant, care ne poartă prin puburile din Dublin și din Londra, pe urmele unui personaj boem și leneș, afemeiat și alcoolic, asemănător, așa cum spuneam, cu personajele imaginate (sau nu?) de Bukowski, unul dintre cei mai apreciați scriitori americani ai secolului trecut. Sunt curios cât de mult vor fi impresionate femeile de acest roman și de personaj, pentru că sunt sigur că bărbații vor aprecia, dacă nu cartea în sine, măcar întâmplările personajului principal, curajul său de a face întotdeauna ce vrea (incluzând aici băutura și femeile).
