”Originile creativității umane”, de Edward O. Wilson
Editura Humanitas, București, 2019
Traducere din engleză de Elena- Drăgușin-Richard
”Trăsătura unică și definitorie a speciei noastre este creativitatea, iar țelul suprem al acesteia este înțelegerea de sine: ce suntem, cum am apărut și care ne va fi soarta.
Ce este așadar creativitatea? Este căutarea firească a originalității. Omenirea este împinsă înainte de dragostea instinctivă pentru noutate: descoperirea unor entități și procese noi, rezolvarea vechilor probleme și dezvăluirea altora noi, surpriza estetică provocată de datele și teoriile neașteptate, plăcerea vederii unor fețe noi, fiorul identificării unor lumi necunoscute. Judecăm creativitatea prin măreția răspunsului emoțional pe care îl provoacă. O regăsim în adâncurile minții noastre și dincolo de noi, când ne imaginăm realitatea de pe tot cuprinsul universului.” (pag. 11)
Ceea ce încearcă în ”Originile creativității umane” Edward O. Wilson nu este să ne facă o descriere a creativității de-a lungul mileniilor, de la începuturi, înainte de istorie, până la prezentul tehnologizat, ci să împace cumva știința propriu-zisă cu disciplinele umaniste. Într-un act oficial din 1965, aceste discipline sunt enumerate, fără ca această enumerare să fie limitativă: filosofia, istoria, dreptul, artele, lingvistica, etica, religia comparată, arheologia etc. Amenințarea este evidentă dacă ne putem opri o clipă din vârtejul responsabilităților zilnice și ne gândim: disciplinele umaniste au ajuns undeva la marginea preocupărilor zilnice, inclusiv atunci când vorbim despre educația clasică, cea din școli, fiind împinse deoparte de ascensiunea tehnologiei și de preocupările privind progresul științei.
Edward O. Wilson este alarmat de faptul că între cele două feluri de discipline despre care discutăm – umaniste vs. științifice – există o diferență de resurse financiare sau există competiție, când cea mai vizibilă formă de evoluție ar fi uniunea dintre ele pentru a desluși adevărata origine a creativității umane, încă în dubiu. Desigur, multe dintre afirmațiile sale merg în sprijinul disciplinelor umaniste, aflate în impas în zilele noastre, dar să nu uităm că autorul american este un om de știință, un biolog, un cercetător avid al faunei și florei, deci nu poate fi bănuit de părtinire. Pe alocuri însă este o carte dificilă, multe capitole sau paragrafe fiind accesibile doar specialiștilor sau celor aplecați spre filosofie.
Discutând de limbaj, care este baza societății, de la cea mai simplă la cea mai complexă formă a acesteia, considerat de autor ”omenirea însăși”, de inovații (cu referire nu la cea științifică, ci la cea culturală, respectiv inovația artistică), Edward O. Wilson încearcă să aducă cele două paradigme cât mai aproape, pentru că separate nu reușesc să-și definitiveze adevăratul scop, respectiv cunoașterea cât mai completă a condiției umane – ce suntem ca specie, ce dorim să devenim și ce ne închipuim că putem deveni în realitate și în visele noastre. Printre soluții propuse de autor se numără aplicarea mai temeinică a cinci discipline – paleontologia, antropologia, psihologia, biologia evoluționistă, neuroștiințele. Sau protejarea mai intensă a naturii. Unite, știința și disciplinele umaniste vor transforma omenirea prin înțelegerea scopului vieții și vor da naștere celui de-al treilea Iluminism. Vom trăi și sperăm să vedem dacă va fi așa, pentru că este o transformare lipsită de vizibilitate și aflată la îndemâna puținor factori de putere, dar și a unor oameni foarte inteligenți.
”Știința are mandat pentru a investiga tot ce este considerat real și posibil, dar disciplinele umaniste, plutind pe aripile faptelor și imaginației, pot accesa tot ce este posibil și tot ce este imaginabil.” (pag. 64)
Trebuie spus că, dincolo de discuțiile filosofice, ceea ce oferă atractivitate cărții, pentru orice categorie de cititor, este multitudinea de exemple din lumea animală, multe fiind aduse din cercetări proprii, sau din lumea unor triburi care și-au păstrat primitivitatea chiar și în lumea modernă, precum tribul Ju/’hoansi (boșimanii !Kung) din deșertul Kalahari, cei mai cunoscuți vânători-culegători din lume.
Wilson nu spune nicăieri că este ateu, dar lucrul acesta reiese din cuvintele sale, referirile despre divinitate fiind foarte pertinente, cel puțin din punctul meu de vedere (”Problema este că nu toate miturile pot fi corecte; nici măcar două nu pot fi corecte; și aproape cu siguranță nici unul nu este corect” sau ”Dat fiind că selecția naturală este mecanismul principal al evoluției, înseamnă că omenirea nu a fost planificată de nici o inteligență superioară și nici nu a fost ghidată de un destin dictat de ceva în afara consecințelor propriilor noastre acțiuni”). De altfel, consideră că mare parte din resursele noastre disponibile sunt însușite de religiile organizate, deși ar trebui să meargă spre științele umaniste. Așadar, Wilson este un gânditor, unul pertinent și specializat, și cred cu tărie că susținerile sale din acest volum au temei pentru a fi luate în considerare la scară generalizată.
