”Un bob de grâu”, de Ngugi wa Thiong’o
Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom. Actual, Iași, 2016
Traducere din limba engleză și note de Alexandra Fusoi
Încă de când am citit ”Râul care ne desparte”, mi-am dat seama de talentul lui Ngugi wa Thiong’o, pe care am mizat aproape de fiecare dată în ultimii ani atunci când s-a vorbit de Premiul Nobel pentru Literatură. Autorul kenyan este unul dintre potențialii câștigători, mai ales pentru că el descrie una dintre lumile mai puțin cunoscute, cu multe probleme politice și sociale, iar acest lucru este apreciat, de obicei, de cei care aleg câștigătorul acestui premiu. Cu atât mai mare mi-a fost bucuria când am văzut că Editura Polirom a publicat traducerea romanului ”Un bob de grâu”, considerat de unii cel mai bun roman al său.
Față de primul roman menționat mai sus, acesta nu pune accentul pe religie sau pe comunitate, ci pe felul în care politica dusă de comunitatea albă se răsfrânge asupra personalității oamenilor locului. Suntem undeva în anul 1963, cu câteva zile înainte ca englezii să se retragă de la conducerea țării și să acorde independența completă Kenyei. Pentru fiecare comunitate locală, se organizează ceremonii grandioase pentru celebrarea Uhuru (numele local pentru independență), dar specificul fiecărui loc face ca o parte importantă din această sărbătoare să fie transformată într-un prilej al bucuriei sau, dimpotrivă, al răzbunării pe cei care au colaborat sau au trădat idealul revoluției.
Până la acest moment, cartea pornește destul de greoi, de vreme ce nu suntem obișnuiți cu multitudinea de personaje și cu numele lor tipic africane (destul de asemănătoare între ele și pe care nici nu le voi aminti). Odată ce ne obișnuim și intrăm în centrul romanului, acesta devine captivant, acțiunea ne prinde, pentru că autorul kenyan este un excelent mânuitor al cuvintelor și evenimentelor descrise, un demn ilustrator al istoriei țării sale. Frazele sunt scurte și pline de imagine, succinte, dar pline de savoare, iar lumea descrisă ni se înfățișează în toate amănuntele sale.
Satul aflat în centrul acțiunii poartă urmele unor conflicte deschise, rănile sunt adânci, atât între albi și negri, cât și interiorul comunității de culoare. Totul a început încă din 1952, odată cu revolta etnicilor kikuyu, cunoscută sub numele de Mau Mau. În acel moment, mulți dintre oamenii din comunitățile sătești au aderat la această mișcare, prin jurăminte secrete, prin revolta fățișă sau ascunsă față de albii conducători, prin plecarea în păduri și constituirea de grupuri de partizani revoltați. A urmat o represiune teribilă, care a măcinat toate comunitățile, fiecare dintre personajele din carte având rude, prieteni, cunoștințe care au suferit mulți ani la rândul în lagărele de concentrare, unde au fost înfometați, torturați și uciși cu sânge rece:
”Am văzut un bărbat căruia i-au strivit bărbăția cu cleștele. A ieșit din biroul de interogatoriu și s-a prăbușit plângând: când știu că n-o să-mi mai ating niciodată nevasta, Dumnezeule, cum o s-o mai pot privi în ochi după asta? Eu am privit doar într-un hău și, în adâncuri, n-am văzut decât o beznă pe care nu o pot pătrunde.” (pag. 217)
Au existat și excepții, negri care au ajuns în funcții importante, ale căror sarcini erau îndreptate chiar împotriva propriei etnii, în serviciul englezilor, după ce au mărturisit jurământul sau i-au indicat pe care care au pornit revolta și locul unde aceștia se ascundeau. După ani, în pragul independenței, mulți dintre ei ascund secrete teribile, iar eroii satului se pot transforma, în funcție de împrejurare, fie în zei, fie în personaje cu totul negative. Important este să aibă curajul să-și mărturisească faptele.
Nu e vorba doar de politică și revoltă în această carte, de vreme ce faptele pozitive, aventurile sau coșmarurile din trecut au determinat schimbarea totală a relațiilor familiale sau comunitare. Pentru fiecare om care a venit din lagăr, acomodarea a fost dificilă și pentru că totul era schimbat, relațiile sunt mai reci atunci când acestea mai există. Parcă iubirea de demult a dispărut în neant, deși amintirile încă există:
”O dulce toropeală îl învălui pe Gikonyo. Bucuria era dureroasă. Treaba lui era încheiată. Pentru zâmbetul lui Mumbi, pentru privirea aceea de prețuire, ar fi făcut în continuare scaune, mese, dulapuri; ar fi reparat acoperișuri prin care curgea apa și case dărăpănate; ar fi reparat uși și ferestre în tot satul fără să primească nici un ban în schimb. N-ar mai fi făcut niciodată bani, ar fi rămas sărac, dar ar fi avut-o pe ea.” (pag. 103)
Ngugi wa Thiong’o realizează nu numai o radiografie foarte bună a sfârșitului Kenyei coloniale, ci a întregii lumii surprinse în momentele aflate imediat după o revoluție, după o revoltă populară, după îndepărtarea oricărei forme de dictatură. În aceste momente, de cele mai multe ori, privim de departe democrația incipientă, noii lideri, modalitatea de pedepsire a celor vinovați de starea de dinainte și uităm că cei mai importanți, dar și cei mai afectați de ordinea anterioară sunt oamenii simpli, cei care au avut parte de toată drama. Ngugi wa Thiong’o chiar asta face, analizează profund psihologia oamenilor obișnuiți, prinși în vâltoarea nemiloasă a istoriei coloniale.
