”Dragi fanatici. Trei eseuri”, de Amos Oz
Editura Humanitas Fiction, Seria de autor Amos Oz, București, 2018
Traducere din ebraică și note de Gheorghe Miletineanu
Întâmplător, cu câteva ore înainte de anunțul morții lui Amos Oz, scosesem această carte din bibliotecă, pentru a petrece cu ea câteva ore din sfârșitul de an 2018. Apoi, am aflat vestea tristă și mi s-a părut cu atât mai mult că acest volum este, într-un fel, testamentul său: eseurile sunt chintesența unor conferințe pe care Amos Oz le-a ținut în ultimii ani, între 2002-2015; cartea a apărut în limba ebraică, în această formă, în 2017; volumul este dedicat nepoților săi – ”cărticica asta a fost scris în primul și în primul rând pentru ei”, are o puternică trăsătură israeliană, dar în același timp poate fi dedicată copiilor de pretutindeni. Este o carte care folosește elementele trecutului și prezentului, pentru a servi drept învățătură pentru viitor.
Primul eseu, cel care dă și titlul volumului, ”Dragi fanatici”, este o analiză a fanatismului, sub toate aspectele sale. Și nu vorbim aici doar despre fanatismul religios, deși acesta este unul care este reprezentativ pentru prezent, și nu doar despre fanatismul dominat de violență. Amos Oz pleacă de la întrebarea ”cum pot fi lecuiți fanaticii?”, pentru a ne invita la o incursiune în trecut – nu Islamul extremist este singurul fanatism sau cel definitoriu, de vreme ce a existat mai mereu alte forme ale sale, precum genocidul, cruciadele, Inchiziția, Gulagul, nazismul, torutra – și a oferi o definiție simplă a fanaticului ”obișnuit”:
”Un fanatic nu discută în contradictoriu. În cazul în care el socotește că un anumit lucru e rău, dacă lui îi e limpede că un anumit lucru e considerat rău de către Dumnezeu, datoria lui de fanatic e să distrugă neîntârziat onoarea, chiar dacă pentru asta trebuie să ucidă tot ce e în jurul lui sau pe toți cei care s-au nimerit întâmplător prin apropiere.” (pag. 15)
Așa cum spuneam, pe tot parcursul volumului, Amos Oz face referire sau discută problemele din perspectivă proprie, din punctul de vedere al israelianului de rând. Autoconsiderându-se ”specialist în fanatism comparat”, recunoaște că a fost și el, la rândul său, atins de patima fanatismului, mai ales în prima parte a vieții, când era un fanatic sionist-naționalist (un exemplu: a aruncat cu pietre în mașinile armatei britanice din Ierusalim, strigând British go home!!!). Fanatismul a venit în Israel de la evreii care proveneau din Europa, atinsă de mai multe ”molime” politice, pe când evreii din Orient au adus cu ei toleranța religioasă și buna vecinătate. Dar, dincolo de fanatismul extrem, care înseamnă terorism și violență, fiecare dintre noi are o fărâmă de fanatism, care, spune autorul, ”începe acasă”, cu acea dorință, care există în mulți dintre noi, de a-i schimba pe cei din jur, pe cei dragi – ”Fii ca mine”, ”Învață de la mine!”. Cum îl putem combate? Amos Oz identifică trei metode: curiozitatea, imaginația și umorul (mai ales autoironia, capacitatea de a râde de noi înșine”).
Ceea ce convinge, alături de aceste argumente teoretice, este și capacitatea autorului de a ne oferi pretutindeni pilde și exemple personale, care au o importanță mare în cadrul eseului. Iată, de exemplu, cum primește ca dar, din partea bunicii, deosebirea dintre evrei și creștini, dar și dovada că ”era vaccinată pentru cel puțin câteva soiuri de fanatism”:
”Pe vremea când eram copil, bunica Shlomit mi-a explicat care e deosebirea între un evreu și un creștin: ”Creștinii”, mi-a spus bunica, ”cred că Mesia a fost deja aici cândva și că într-o bună zi el se va întoarce printre noi. Noi, evreii”, a spus ea, ”credem că Mesia încă n-a venit, dar că într-o bună zi o să vină. Disputa asta”, a cugetat cu voce tare bunica, ”a adus pe lume atât de multă ură și mânie, persecutarea evreilor, Inchiziție, pogromuri, genocid. Dar, de fapt, de ce?” a întrebat ea. ”De ce să nu convenim între noi, cu toții, evrei și creștini, să așteptăm pur și simplu până una alta cu răbdare și să vedem ce-o să se întâmple? Dacă Mesia o să vină într-o zi și o să spună: ”Nu ne-am văzut de mult, sunt nespus de bucuros să vă văd din nou”, evrei vor trebui să-și recunoască greșeala. Dar dacă atunci când o să vină, Mesia o să spună: ”How to you do? Îmi face plăcere să vă cunosc”, întreaga lume creștină va trebui să-și ceară iertare de la evrei. Până atunci”, a încheiat bunica, ”până la venirea lui Mesia, de ce n-am putea să trăim cu toții pur și simplu și să-i lăsăm și pe alții să trăiască.” (pag. 43-44)
”Lumini, și nu o singură lumină”, al doilea eseu al volumului, are în centru iudaismul și moștenirea acestuia, o parte având la bază cartea ”Evreii și cuvintele” (deja recenzată aici). Națiunea evreiască este definită de Amos Oz nu prin relație și informație genetică, nici printr-un drept istoric, ci prin referire la cultură, la cărți. Cu alte cuvinte, iudaismul este despre moștenire culturală, precum acea poveste a tatălui bătrân care îl sfătuiește pe fiul său că, dacă vrea să înalțe o clădire pentru generațiile următoare, trebuie să scrie o carte, nu să clădească o clădire mare sau o casă de piatră. Cărți și idei, acestea reprezintă chintesența iudaismului, în viziunea lui Amos Oz, ”lumini, și nu o singură lumină”. Chiar dincolo de religie, pentru că, spune el, ”evenimentele teologice cele mai importante care s-au petrecut în cultura neamului lui Israel de-a lungul ultimelor generații nu s-au petrecut în locurile unde se studiază Cartea Sfântă, și nu în curțile rabinilor și ale dascălilor religioși, ele s-au petrecut în poezie, în proză și în gândirea religioasă.” (pag. 88)
Cel de-al treilea eseu – ”Visuri de care bine-ar fi ca Țara lui Israel să se lepede cât mai curând” – are un pronunțat caracter politic, discutând despre posibilitatea de a exista cândva pace în Israel. Desigur, nu este atât de simplu, dar Amos Oz se plasează în antiteză cu unii dintre israelieni, ”prea mulți”, care consideră că soluția este un război perpetuu cu palestinienii, cu arabii, ca să nu mai vorbim de cei care consideră important și necesar ca, într-un timp cât mai scurt, evreii să se roage din nou pe Muntele Templului, care ar determina un război nu doar contra Islamului (care există deja), ci chiar contra întregii lumi. Soluția împăcuitoare propusă? Ieșirea din teritoriile arabe deținute de Israel și ”un compromis între neamul lui Israel și poporul palestinian. Da: două state. Împărțirea acestei țări și transformarea ei într-o casă pentru două familii.” (pag. 126)
Vocea puternică și pertinentă a lui Amos Oz, mesajele sale de pace și pline de înțelepciune ne vor lipsi. Rămân însă cărțile sale, pe care trebuie să le citim și să le recitim.
