În ultima perioadă, am citit mai multe cărți de non-ficțiune, în rândul cărora cărțile de istorie publicate la Editura Humanitas sunt în prim-plan, atât prin calitatea informațiilor oferite, prin apetența pentru o documentare aplicată și înțeleasă cu acuratețe, cât și prin realizarea extraordinară din punct de vedere grafic. Vă prezint astăzi trei dintre cele mai recente apariții, pe care le-am citit cu plăcere:
„Moda în Țara Românească. Între Fanar, Viena și Paris, 1800-1850”, de Tudor Dinu
Editura Humanitas, București, 2023
Când e vorba despre elemente atât de perisabile precum îmbrăcămintea și încălțămintea, e greu să te bazezi într-o analiză exhaustivă pe alte lucruri decât pe documentele din arhive și pe tablourile/picturile epocii. Ceea ce face și istoricul Tudor Dinu în acest volum: costume din epocă s-au păstrat prea puține, în câteva muzee din București sau Prahova, așa că el analizează documentele, portretele de șevalet și mai ales bisericile din Țara Românească.
În aceste biserici, mai ales din zona Olteniei, boierii, aristocrația, conducerea armatei investeau bani importanți, așa că au fost zugraviți pe pereții interiori ca binefăcători și, în aceste imagini, se văd transformările aduse de moda occidentală asupra rămășițelor modei orientale, turcești.
„Rivalele de temut ale lui Venus, așa cum le caracterizează Thomas Wilson pe junele aristocrate valahe, urmau deja în anul 1813 „moda de la Paris și Viena, întrecându-se în ceea ce privește gustul și cochetăria cu elegantele din capitalele” apusene. Totuși – ne asigură contele Auguste de Lagarde – „femeile în vârstă și cele ale boierilor de clasa a treia” continuau să rămână fidele ținutei grecoaicelor din Constantinopol, „la care adăugau însă o mai mare cantitate de bijuterii.” (pag. 28)
Tudor Dinu a mers la sursă, vizitând bisericile și conacele epocii, cele care se mai păstrează și detaliind tot ce vede, în contextul vremii și a vremurilor. De menționat că majoritatea imaginilor din această carte extraordinară din punct de vedere grafic – în format mare, în culori, pagini lucioase – sunt realizate personal de către autor.
„Printre formele de artă pe care le-au introdus în Valahia trupele de ocupație austriece (1791-1792) și, respectiv, ruse (1806-1812) se numără și portretele de șevalet, executate anterior doar cu totul izolat de către un artist occidental aflat în trecere prin Principate. Noul tip de pictură găsea un teren propice la gurile Dunării, unde încă din secolul al XIV-lea elitele politice și ecleziastice aveau obiceiul de a-și zugrăvi chipul pe zidurile bisericilor ridicate pentru slava lui Dumnezeu și veșnica lor pomenire. Dar, dincolo de finalitatea religioasă, cititorii comandau tablourile votive și pentru a-și imortaliza înfățișarea în cea mai strălucită ipostază (cu cele mai frumoase veșminte, podoabe, arme) și a le stârni astfel deopotrivă admirația și invidia atât contemporanilor, cât și urmașilor care aveau să treacă pragul lăcașului de cult.” (pag. 49)
În ciuda subiectului interesant și a imaginilor captivante, volumul se adresează mai mult specialiștilor în istorie și, mai ales, în istoria modei.
„Istoria mămăligii. Povestea globală a unui preparat național”, de Alex Drace-Francis
Editura Humanitas, Colecția Istorie, București, 2023
Traducere din engleză de Anca Bărbulescu
„Mâncarea mamei miroase la fel peste tot în lume, dar în străinătate miroase altfel din cauza dorului.” (Aglaja Veteranyi)
De fapt, volumul semnat de istoricul Alex Drace-Francis nu este așa de mult despre mămăligă, ci mai mult despre porumb: o istorie a felului în care porumbul a devenit una dintre cerealele predominante în Țările Române (volumul se oprește undeva la începutul sec. 20), cum a pătruns el în aceste teritorii, cum a fost documentat și ce transformări a produs în viața comunităților.
Astfel, porumbul a devenit repede o cereală a păturii sărace a populației, pentru că a fost impozitat foarte târziu (spre deosebire de grâu, de exemplu), și apoi și mâncarea care a stigmatizat populația română (care nu a mai scoasă din „mămăligari”) de către străini, dar și pe cea romă de către români.
„Atitudinea mămăligofobă a lui Obradovici în materie de gospodărie practică ilustrează faptul că porumbul era văzut nu doar prin prisma valorii sale nutritive sau economice, ci mai degrabă ca semnificant într-un discurs stigmatizator mai amplu îndreptat asupra identității românești, poate internalizat din atitudinile culturale și sociale mai vechi din Imperiul Habsburgic, menționate anterior.” (pag. 77)
„Istoria mămăligii” este un carte de istorie interesantă, foarte bine documentată și care merită să fie citită pentru informațiile inedite despre porumb și mămăligă din spațiul de la gurile Dunării.
„Cruciadă împotriva lui Ștefan cel Mare. Codrii Cosminului. 1497”, de Liviu Cîmpeanu
Editura Humanitas, Colecția Istorie, București, 2023
Pe baza unor documente noi (dar nu numai!), inedite, descoperite în arhivele lumii, unele chiar de către autor, Liviu Cîmpeanu reconstituie celebra bătălie de la Codrii Cosminului din 1497, condițiile istorice în care s-a organizat (pseudo-)Cruciada din acel an împotriva lui Ștefan cel Mare, dar și întreaga domnie a acestuia cu tot contextul istoric.
Cum iese domnitorul moldovean din această carte? Destul de bine, dar cumva altfel de cum am fost învățați în școală. Câteva exemple:
- lupta sa anti-otomană a reprezentat doar o scurtă perioadă din anii săi de domnie, în rest fiind vasal turcilor, plătind haraciul și luptând alături de aceștia;
„(…) eforturile sale antiotomane au însumat doar 13 ani (1473-1486) din îndelungata sa domnie de 47 de ani. Adesea se trece cu vederea, mai mult sau mai puțin intenționat, că domnul Moldovei a fost aliat cu sultanul Imperiul Otoman, ajutându-se reciproc în diverse acțiuni militare. Altminteri, tocmai această colaborare moldo-otomană a dus la „războiul sfânt” din toamna anului 1497, în timpul căruia Jan Olbracht, regele jagiellon al Poloniei, a încercat să-l înlocuiască pe Ștefan cel Mare cu Sigismund Jagiello, fratele său, pentru a atrage potențialul militar al Moldovei în lupta pentru recuperarea cetăților Chilia și Cetatea Albă din mâinile otomanilor.” (pag. 8-9)
- a fost pragmatic, și-a urmărit mereu interesul de a păstra domnia, încheind foarte multe alianțe cu toți vecinii, pe rând sau nu, inclusiv cu marile puteri ale vremii;
„Jurământul de vasalitate pe care Ștefan cel Mare l-a depus în fața lui Cazimir IV nu era nici înjositor, nici ieșit din comun pentru lumea secolului al XV-lea. Din contră, în acel moment prin care voievodul Moldovei putea obține ajutorul militar de care avea atâta nevoie împotriva invadatorilor otomani.” (pag. 108-109)
- era un aristocrat foarte viclean și uneori chiar violent, expresia „degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat” nefiind deloc o metaforă;
- a construit biserici și mănăstiri, dar în care poporul de rând nu putea intra, pentru că acestea erau destinate doar lui, curtenilor, boierilor etc.
„Trebuie totuși specificat faptul că domnul Moldovei nu a ctitorit aceste locașuri de cult ca un act de mărinimie pentru poporul său: atât în mănăstiri, cât și în bisericile care serveau drept paraclise (capele) ale curților domnești (astăzi dispărute), răspândite pe întreg teritoriul Moldovei, se ruga doar el, alături de familia domnească și, eventual, de marii boieri din anturajul său.” (pag. 256)
Una dintre cele mai bune cărți despre Ștefan cel Mare pe care am citit-o vreodată și, probabil, una dintre cele mai bune cărți de istorie despre acea perioadă scrisă vreodată!
