”Spiritus”, de Ismail Kadare
Editura Humanitas, Colecţia Raftul Denisei, Bucureşti, 2012
Traducere din albaneză de Marius Dobrescu
Prima mea întâlnire cu Kadare a fost „Spiritus”, o întoarcere lucidă în timp, pe vremurile când autorităţile comuniste ghidau în totalitate viaţa din Albania, dacă nu prin intermediul persuasiunii (de multe ori, violente), măcar prin intermediul microfoanelor „plantate” peste tot. Kadare îşi construieşte acest roman pe trei capitole importante, care constituie tot atâtea planuri temporale: Partea întâi – Haosul, Partea a doua – Descoperirea, Partea a treia – De profundis.
Suntem în faţa unei adevărate enigme poliţiste, pe care nici cercetătorii moderni, nici Securitatea comunistă nu au reuşit să o afle cu adevărat. De altfel, enigma a dispărut din conştiinţa contemporană, fiindcă locuitorii oraşelului B. au încercat să uite ceea ce a destabilizat odinioară viaţa din provincia Tiranei, capitala Albaniei. Întrebarea este: a reuşit Securitatea să descopere un secret dintr-un mormânt, a reuşit Securitatea albaneză să captureze un suflet?: „Iată însă că la puţin timp după aceasta au făcut o descoperire uluitoare. Până la urmă, întâlnirea cu grupul de străini nici nu fusese atât de necesară pentru dezvăluirea misterului. Într-o formă sau alta, localnicii ştiau povestea sau, mai bine zis, o ştiuseră încă de la început. Multă vreme o evitaseră, o lăsaseră să lâncezească în adâncul conştiinţei, până ce s-au convins singuri că au uitat-o, ba chiar că n-au ştiut-o niciodată.Şi nimeni nu putea să explice această unanimitate tacită. Poate vă provenea din întunericul epocii trecute, atunci când oamenii, expuşi loviturilor regimului, simţeau involuntar care eveniment trebuia acoperit de uitare şi care cântat în baladele lor triste.”
În rândul oamenilor de rând, ne spune Kadare în partea a doua a cărţii, Descoperirea, schimbarea în rândul oamenilor, după ce dictatorul Albaniei introduce microfoanele primite în dar din China, este evidentă, chiar dacă ei iniţial nu o conştientizează. Din momentul apariţiei “vocilor” (acele microfoane care nu mai sunt fixe, precum cele din aparatele telefonice, ci sunt ataşate unei piese de vestimentaţie a purtătorului, de preferinţă paltonului, nimeni nu mai e impenetrabil, iar ieşirea în public pentru a dezbate lucruri împotriva regimului, uzitată cândva, nu mai este o soluţie: „Merg la braţ, râd, îşi şoptesc cuvinte tandre, îşi zise Arian Vogli. Şi în vremea asta nici prin cap nu le trece că nu mai sunt cei care erau acum două ore… Dispozitivul acela minuscul, mic cât un nasture, le va schimba complet viaţa… Îi va însoţi pas cu pas, mai fidel decât propria lor umbră, până ce le va veni de hac.”
Şi în „Spiritus” se întrevede acelaşi spirit critic al lui Kadare împotriva autorităţilor comuniste, care se consideră atotputernice, un adevărat Dumnezeu al oamenilor sărmani, care sunt supuşi unor reguli stricte şi imposibile. Arian Vogli, “Dumnezeul” Securităţii din B, mărturiseşte: „Se simţea fericit. Avea şi el secretul lui. O lume superioară, inaccesibilă lor. Acolo, ei nu mai aveau nicio putere. Aşa cum i se întâmplase în adolescenţă, când se visa zburând, în timp ce duşmanii rămâneau în urma lui, pe pământ şi-l priveau uimiţi cum se înalţă.”
Mi-a plăcut, voi continua cu Ismail Kadare.
Am scris mai multe despre această carte pe ClubDiverta.ro.
