”Sora lui Freud”, de Goce Smilevski
Sestrata na Zigmund Frojd
Editura Polirom, Colecția ”Biblioteca Polirom. Actual”, Iași, 2013
Traducere din limba macedoneana de Octavian Blenchea
Imediat dupa ce am citit cartea lui Goce Smilevski (in 2010 – Premiul European pentru Literatura), am inceput sa imi fac ordine in gandurile, ideile si in sentimentele pe care le-am adunat. Mai intai am luat din biblioteca si am recitit cele doua volume ale lui Irving Stone: “Turnul nebunilor” si “Paria”. Apoi am citit “Moise si monoteismul” si “Totem si Tabu” (Freud – aparute la Editura Antet) si am reluat cateva lecturi referitoare la “ura de sine” printre care „Aventuri ale constiintei de sine” (Felicia Antip – Editura Hasefer, 2006), dar si altele etc. etc. De ce am simtit nevoia revenirii asupra unor lecturi sau largirea ariei de informare?
Mai intai pentru ca am fost profund marcata de subiectul asupra caruia s-a aplecat Goce Smilevski si am dorit sa incerc o limpezire a frontierei dintre informatia reala si constructia fictionala. Pentru ca aici concluzia mea a fost extrem de favorabila autorului, care a imbinat elementele acestor doua realitati (a adevarurilor istorice si ale imaginatiei), cu o forta creatoare puternica, care ne-a adus in pagina – pe langa portretul fizic si profilul psihologic al eroinei, “Sora lui Freud” – Adolfina – si o pleiada de personaje din lumea elevat-culturala a timpului. Pe langa toate intrebarile, cautarile, abisurile si inaltarile legate de psihologia sinelui, Eului. O imbinare de elemente cu care a creat atmosfera specifica unei epoci framantata atat de efervescenta stiintifica si culturala, de angoase psihologice si existentiale, dar mai ales de umbra neagra a nazismului.
In al doilea rand, pentru ca – intr-un sumar nu foarte extins de pagini, avem o sumedenie de informatii privind numeroase cutume ale epocii: privind relatiile interumane sociale, profesionale, familiale, privind conditia femeii la nivel socio-familial si in cele din urma, cea mai complicata dintre temele propuse … “problema conditiei de evreu”, problema “urii de sine” , problema asimilationismului contra asumarii identitatii spiritual-etnice.
Rotund precum un mar, romanul debuteaza cu sfarsitul, care sintetizeaza o viata in trei momente obsesiv dureroase:
“O batrana sta intinsa in intuneric si, cu ochii inchisi, cauta printre amintirile ei cele mai timpurii. Gaseste trei: momentul cand multe lucruri de pe lume n-aveau inca un nume, iar un baietel i-a intins un obiect ascutit si i-a zis: “cutit”; momentul cand inca mai credea in basme, iar un glas i-a soptit despre pasarea care si-a spintecat pieptul cu propriul cioc si si-a smuls inima; momentul cand comunicarea se facea mai mult prin gesturi decat prin vorbe, iar o mana s-a intins spre chipul ei, mangaindu-i obrazul ca un mar. Baietelul din amintirile cu marul, care i-a soptit povesti, care i-a dat cutitul, e fratele sau, Sigmund Freud. Iar batrana care-si aminteste sunt eu, Adolfine Freud.”
Adolfina, cea mai mica dintre surorile Freud, emotioneaza profund prin trairile, visele ei si dorintele unei fiinte inteligente si bogata sufleteste, care este respinsa contra firii de catre propria mama si care este traumatizata de indiferenta la care a ajuns relatia cu fratele ei mai mare, Sigmund Freud.
O relatie extrem de apropiata in copilarie si in adolescenta, bazata pe pretuire si iubire inteligenta din partea Adolfinei, dar care se dovedeste, in timp, a fi superficiala din partea celuia care devine parintele psihanalizei moderne. Poate tocmai si din cauza acelor cutume din timp, despre care vorbeam, pozitia considerata inferioara, a femeii in societate si in familie.
Traiectoriile acestor doua personaje de-a lungul vietii devin paralele … in ciuda eforturilor Adolfinei de a le reapropia, pana intr-acolo incat, in pragul ororilor dezlantuie de nazism, ele se indeparteaza iremediabil. Pentru ca anul 1938, la parasirea Vienei de catre Freud care se indreapta catre o Londra libera, acesta isi condamna cele patru surori (cea de a cincea se afla in America) la soarta numita “solutia finala” a lui Hitler. Pentru ca, asa dupa cum stim si asa dupa cum si Goce Smilevski subliniaza, pe lista persoanelor expres numite si ingaduite a-l insoti pe Freud, apar medicul sau, cameristele, sotia, cumnata – bineinteles si cainele. Nici una dintre surori. Acestea vor ajunge la capatul drumului vietii, in lagarul de concentrare de la Terezin.
Pentru ca nu intotdeauna, dupa cum spune o veche cugetare, “great men are seldom good men.”
Sau macar au un spirit deschis, o inteligenta vizionara, un simt al realitatii prezente si viitoare.
Sigmund Freud ii spune surorii sale: <<“nimic din ce s-a petrecut acolo n-o sa se intample aici” (…) “Nu trebuie sa te sperii. Ambitiile lui Hitler sunt nerealiste. In doar cateva zile Franta si Marea Britanie o sa-l forteze sa se retraga din Austria, iar apoi o sa se intample la fel si in Germania. Acolo o sa-l forteze nemtii insisi; sprijinul pe care i-l acorda lui Hitler acum e doar o intunecare temporara a mintii.”>>
A cui intunecare a mintii?
Si de unde vin aceste idei?
Vin din acele nevoi, constiente si inconstiente, ale unei largi paturi intelectuale evreiesti, admiratoare ale culturii germane, de a se identifica cu valorile ei, de a se incadra in aceste valori, de a fi acceptata in aceasta cultura (la propasirea careia, fara doar si poate a avut un rol definitoriu), incercand insa sa-si ignore, sa-si ingroape, sa-si ascunda, sa-si renege fibra si radacinile iudaice.
“Fratele meu admira inca din copilarie spiritul german si ne insuflase aceasta dragoste si noua, surorilor lui. Ne convinsese ca limba germana e singura in masura sa redea integral expresia cea mai inalta a gandirii umane, ne indusese iubirea lui fata de arta germana, ne invatase sa fim mandre ca traim pe pamant austriac, ca apartinem culturii germane, chiar daca avem sange evreiesc. Iar acum, cand deja de ani de zile vedea ca spiiritul german se destrama si ca roadele cele mai de seama ale acelui spirit sunt repudiate chiar de germani, el continua sa repete, ca si cum voia sa se convinga pe sine, ca e doar o nebunie ce nu poate dura mult si ca spiritul german va reaparea brusc.”
Pana unde a mers gandirea intelectuala a lui Freud in aceasta directie, pe un drum pe care imbinand analiza psihologica cu elementele religiei, ajunge pe o muchie de cutit:
« Iata ce asteapta oamenii de la religie – aceasta protectie parinteasca, a zis Sigmund, facand un gest catre tablou (este vorba despre tabloul lui Bellini – Fecioara Maria cu pruncul) (…) Asteapta de la religie sa-i protejeze exact asa cum ii protejau parintii cand erau copii. Religia e o lada in care se pasteaza ideile nascute din nevoia omului de a-si face neputinta suportabila, facuta din amintirile copilariilor noastre si din copilaria umanitatii. »
Si nu se opreste aici, pentru ca Freud isi expune ideile in lucrarea “Moise si religia monoteista”:
“Sa renegi unui popor barbatul pe care il slaveste ca pe cel mai mare dintre fiii sai nu este ceva ce poate fi intreprins nici cu bucurie, nici cu usurinta, mai cu seama daca tu insuti faci parte din acest popor. Dar niciun exemplu nu ne va determina sa ocolim adevarul de dragul unor presupuse interese nationale.”
Cat este de corect sa consideri ca esti detinatorul unui adevar absolut? Si sa te repezi sa darami – fara suficienta pregatire si instrumente specializate – o istorie atat de indepartata?
Iar cartea – dupa cum sustine Freud “nu este doar o incercare de stabilire a adevarului istoric; e o carte care contine o negatie: Moise nu era evreu; si o acuzatie: evreii l-au ucis pe Moise”
Cu multa luciditate amara, Adolfine spune ca aceasta carte “pare scrisa din ura si din razbunare pe propriul popor. Ura impotriva celor din neamul tau, razbunare pe cei din neamul tau, dar de ce? Pentru fratele meu, a fi evreu fusese parte din destin, ceva ce i se daduse la nastere, ceva ce nu tinuse de alegere. Acolo unde nu avusese de ales, in sange, era evreu. Insa acolo unde avusese de ales, alesese cultura germana: voia sa-i apartina, la fel cum simtea ca roadele acelei culturi ii apartineau lui. Aproape de sfarsitul vietii avea sa declare: <Limba mea e limba germana. Cultura mea, realizarile mele sunt germane. Ma consideram un intelectual german pana cand am remarcat o acumulare a prejudecatilor antisemite in Germania si Austria germana. De atunci prefer sa ma numesc evreu> Exact asa a spus: <prefer sa ma numesc evreu> si nu <ma simt evreu> Cand l-au intrebat ce a ramas evreu in el, din moment ce abandonase tot ceea ce avea in comun cu neamul sau – religia, sentimentul national, traditia si obiceiurile, a raspuns: <cel mai important lucru>. N-a spus niciodata care e acel lucru, dar se subintelege: sangele, pentru ca sangele nu se poate schimba. Prin acel sange simti o anumita spaima, aidoma lui Moise, care pentru poporul evreu a devenit salvator, legiutor si intemeietor al credintei popovaduite catre ne-evrei, din fiecare fraza care se refera la Moise ne-evreul si evrei se poate simti ceea ce a simtit el fata de ne-evrei si ce a simtit fata de poporul sau: <Cum este posibil ca un singur om sa fie de o eficacitate extraordinara, incat sa formeze din indivizi si din familii intamplatoare un popor; sa-i imprime caracterul definitiv si sa-i determine destinul pentru milenii?>”
“De aceea, din fiecare pagina a cartii lui despre Moise fratele meu striga: <Nici el nici eu nu suntem evrei; eu sunt, ca si el, un conducator inascut si un profet!>”
“La sfarsitul cartii Moise si religia monoteista, fratele meu ii acuza pe evrei de suferintele indurate de-a lungul mileniilor … Evreii sunt responsabili pentru suferintele lor, pentru orice crima impotriva lor, a tras concluzia fratele meu. A facut-o tocmai cand poporul nostru avea nevoie de sustinere, tocmai cand sangele care curge prin venele noastre simtea teroarea pe care o simtisera stramosii nostri.”
Cutremuratoare aceste ganduri pe care ni le impartaseste Adolfina, prin intermediul imaginatiei lui Goce Smilevski, care fara doar si poate, a analizat cu multa aplecare personalitatea lui Freud (eu sunt, … un conducator inascut si un profet!) rasfranta in “Moise si religia monoteista”.
Indepartandu-se de realitatea vietii exterioare, care a tradat-o in toate visele si dorintele ei, Adolfina dezvolta o analiza speciala a unei realitati diferite, interioare si Smilevski ne descrie cu multa intelegere si empatie recluziunea ei indelungata in universul unui asezamant psihiatric, unde “Pentru unii, Eul e o substanta fragila, erodata de acreala existentei”, dar unde sensibilitatea si inteligenta ascutita a acestei femeii lupta pentru a se analiza, a intelege si a invinge cu intelepciune:
“De-a lungul vietii, Eul uman e modelat de experienta la fel cum marea modeleaza piatra de-a lungul secolelor; Eul e centrul de gravitatie al universului personal al fiecaruia, e constiinta sinelui si a lumii; Eul este ceea ce separa fiecare fiinta umna de lumea exterioara, dar tot prin intermediul Eului fiinta umana interactioneaza cu lumea. (…) Fiinta umana face o distinctie clara intre sine si lume – poate arata empatie sau indiferenta, dar intotdeauna durerea mea va fi durerea mea, iar bucuria mea va fi bucuria mea, oricat de mult as impartasi cu ceilalti; iar durerea si bucuria celuilalt nu pot fi niciodata in totalitate ale mele. Pentru fiintele umane Eul e mereu Eu, Eul nu poate fi Tu, iar TU nu poate fi Eu ….”
Pentru ca Adolfina invinge, iese din “Cuib” (asezamantul psihiatric), acolo unde “noptierele pastrau diverse suveniruri ale vietilor trecute”, revine in viata reala … devenita ireala – date fiind amenintarile timpurilor negre. Invinge, iese din nebunia sa asumata lucid si intra in nebunia unor vremuri pe care Simund Freud nu le-a putut intelege.
“Si nu te-ai gandit niciun moment ca ai putea sa pui (pe lista) numele noastre.” ii spune Adolfina fratelui sau. “Nici un moment. E o plecare temporara. O sa ne intoarcem.” este raspunsul lui Freud.
Insa viata Adolfinei s-a incheiat la Terezin, victima a acestui “temporar”. A acestei nebunii care a fost implantata in milioane de minti si a condus la exterminarea a milioane de vieti.
Aceasta carte numara putin peste 250 de pagini … dar cuprinde o istorie a gandirii, a omenirii si a omului si este pe drept cuvant apreciata, dupa cum va las sa remarcati:
„Romanul lui Goce Smilevski este o bijuterie narativă profund emoţionantă. Un discurs provocator pe tema lucidităţii şi a percepţiei. Un roman de neuitat.” (Publishers Weekly)
„Un portret plin de sensibilitate şi un roman construit cu mult talent, care demonstrează o profundă înţelegere a relaţiilor din familia lui Freud. ” (Kirkus Reviews)
„Sora lui Freud îndeamnă la o îndelungă reflecţie asupra psihanalizei, asupra raporturilor dintre celebrul personaj şi cei care au trăit în preajma lui. Un roman ce pare să răspundă multor întrebări despre mediul uman şi intelectual în care a luat naştere psihanaliza. Înfăţişîndu-ne viaţa Adolfinei, autorul sugerează că, deşi fiecare dintre noi îşi duce existenţa în mod individual, potrivit propriului destin, putem construi o interpretare originală şi profundă a vieţii, chiar dacă punctul nostru de vedere nu va fi auzit sau acceptat vreodată. ” (L’Osservatore Romano)
