Sora (Sister), de Rosamund Lupton
Editura Litera, Bucureşti, 2012
Traducerea de Andreea Bratu
Ia să încep şi eu, măcar o dată, un articol în chip nefiresc. Neortodox şi anapoda – prin concluzie.
În concluzie, Sora mi-a amintit de Minunatele oase (Lovely Bones) a lui Alice Sebold, publicată cu ani în urmă de Polirom. Suficiente pagini răsfoite m-au ţinut prinsă de ideea că povestea de faţă se va sfârşi precum începuse cealaltă. Am fost, însă, uşor surprinsă: finalul este cât se poate de deschis; promite şi permite. Rămâne, cred, singurul aspect mai aparte al acestui roman, considerat un adevărat fenomen şi tradus, până în prezent, în 25 de limbi.
Continuând în aceeaşi manieră, mă întreb deseori care or fi ingredientele care transformă o carte – peste noapte, în majoritatea cazurilor de factură recentă – în succes. Bestseller. Inclusă într-o multitudine de liste şi candidată la o sumedenie de premii. Mă gândesc că producţiile literară de nişă au foarte rar şansa de a ajunge acolo unde se avântă vulturii (sau, după caz, alte păsări de pradă mai puţin nobile). Fireşte, pentru acestea s-a inventat un microcosmos de onoruri, însă… probabil faima e mai apetisantă la nivel înalt.
Sora nu este tocmai genul ”meu” de carte. Se citeşte extrem de uşor (un fost profesor ar numi-o ”carte de citit în metrou”) şi nu aduce, practic, vreun iz proaspăt sau vreo idee nemaipomenită. Lupton s-a concentrat pe relaţiile interumane – mai specific, pe relaţiile de familie. Ţinta: o familie a secolului nostru, măcinată şi fragmentată de boală, abandon şi inadaptare. Două surori care şi-au găsit refugiul într-o comunicare aparte sunt, în cele din urmă, separate de calea urmată, însă menţin o legătură strânsă. Beatrice şi Tess au, asemeni miilor de fraţi şi surori din această lume, un cod propriu de exprimare şi comportament, amintiri felurite, opinii împărtăşite sau nu şi un prezent construit pe dificultatea trecutului comun.
Totul se sfârşeşte brusc cu moartea inopinată a lui Tess – moment tragic, încărcat de mister, pierdut în explicaţii mai mult sau mai puţin birocratice. Tragismul se transformă, treptat, în dramă romantică, o dramă având-o pe sora rămasă în rolul principal, cel de justiţiară. Este o misiune dificilă pentru o personalitate rezervată, complexată şi conservatoare. Beatrice, un monument de seriozitate decorat cuminte cu felurite maniere, se vede nevoită să creeze contacte cu oameni din pături sociale şi sfere diferite, oameni cu care, înainte să-şi piardă sora, nu ar fi interacţionat nici în ruptul capului. Trebuie să se descurce singură, să supravieţuiască ruperii unei relaţii de convenţienţă (deşi comfortabilă), să-şi înţeleagă şi să-şi apropie mama înstrăinată de prea multe răni sufleteşti necicatrizate – într-un cuvânt, să trăiască. Cu adevărat.
Sora este un roman realist. Oricare dintre noi se poate regăsi într-unul sau mai multe personaje; sunt prototipuri luate direct de pe stradă, de lângă noi, şi servite calde, ca să alunece bine şi să fie digerate fără probleme. În cazul lui Rosamund Lupton, cheia succesului a fost cel mai simplu model yale.
