Singurătatea alergătorului de cursă lungă, de Alan Sillitoe

„Singurătatea alergătorului de cursă lungă”, de Alan Sillitoe
Editura Polirom, Colecţie „Biblioteca Polirom”, Iaşi, 2012
Traducere din limba engleză de Ciprian Şiulea

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.

 Am fost curios, atunci când am primit cartea de la Editura Polirom, ce se ascunde în spatele acestui titlu interesant, mai ales după ce am citit descrierea pe scurt a nuvelei, descriere care mi-a adus aminte de filmul Chariots of Fire. Nu auzisem de Alan Sillitoe (1928-2010), un autor englez, pensionat din cauza tuberculozei la doar 21 de ani şi care şi-a dedicat apoi viaţa scrisului, fiind ales mai târziu membru al Societăţii Regale de Literatură britanice. Nu sunt nici adeptul povestirilor (avem în „Singurătatea alergătorului de cursă lungă” o nuvelă, cea care dă titlul volumului, şi opt povestiri scurte), pentru că intru greu în atmosfera unui roman, abia aştept să trec peste primele 20-30 de pagini pentru a înţelege contextul acţiunii, aşa că o povestire de doar 15-20 de pagini are din start un handicap (abia mă obişnuiesc cu ea şi dispare în neant).

Alan Sillitoe este însă un scriitor vivace, reuşeşte să antreneze cititorul în fiecare dintre povestirile sale, ducându-l aproape de eroii principali sau, mai precis, de starea lor de profundă nefericire. Nimic rău însă, e vorba de o lectură captivantă, chiar dacă principala caracteristică a cărţii este destăinuirea trăirilor unor personaje sau descrierea acţiunilor lor în preajma sau în interiorul sentimentului de nefericire. Nu am regăsit nicăieri plenitudinea şi mulţumirea sufletească, cu toate că, la prima vedere, fiecare personaj inspiră stări reale de bunătate şi de sinceritate care le-ar putea îndreptăţi la altceva decât ceea ce li se întâmplă.

Nuvela care dă titlul volumului – „Singurătatea alergătorului de cursă lungă” – este o parabolă asupra încercării de a supravieţui din punct de vedere psihologic: cum altfel se poate considera refuzul tacit al unui băiat de doar şaptesprezece ani de a colabora cu şefii obtuzi ai şcolii de corecţie unde se află pentru o infracţiune minoră, când aceştia îl aruncă în arenă, într-o competiţie de maraton între şcoli rivale. Pentru el, totul este război: „De acum încolo ştiu ceva ce nu ştiam înainte: că între mine şi ei e război. Am ştiut dintotdeauna asta, bineînteţeles, pentru că şi eu am fost la şcoli de corecţie pentru minori, iar băieţii de acolo mi-au povestit o grămadă despre fraţii lor de la Borstal, dar pe atunci era doar o joacă, ca pisoii, ca boxul cu mănuşi, ca flirturile. Dar acum, că îmi arătaseră cuţitul, indiferent dacă aş mai şterpelit vreun alt lucru în viaţa mea sau nu, ştiam cine sunt duşmanii mei şi ce este războiul.”

Şi este astfel interesant că refuzul său de a se supune celor puternici nu îmbracă decât o formă de împotrivire tacită, participând la concursul de maraton de prin pădurile Angliei, dintre şcolile de corecţie, dar plănuind încă de la început dorinţa sa de a ieşi cel mult pe locul doi, deşi este în mod clar cel mai bine pregătit dintre concurenţi. Nu doar această dorinţa determină senzaţia sa, devenită sentiment, de a fi mereu singur, un alergător de cursă lungă ce nu face niciodată parte dintr-o echipă: „Nu mai vedeam pe nimeni şi am simţit ce înseamna singurătatea alergătorului de cursă lungă, care aleargă pe un câmp, dându-mi seama că, în ceea ce mă priveşte, această senzaţie era singura cinste şi singurul adevăr care exista pe lume, iar modul în care înţelegeam asta nu avea să se schimbe niciodată, indiferent ce aş fi simţit alteori şi indiferent ce ar fi încercat oricine altcineva să mă facă să simt.”

Aşa cum spuneam mai sus, şi celelalte povestiri din volum, mici ca volum, tratează în esenţă aceleaşi sentimente, de sigurătate şi nefericire, de neintegrare a personajelor bune la suflet într-o lume atât de complexă şi, mai ales, atât de rea. De la dorinţa de prietenie avută de unchiul Ernest prin apropierea sa de două fetiţe ce îl transformă într-un presupus pedofil (din „Unchiul Ernest”) la pasiunea pentru femeile zărite în magazinul de peste drum a unui învăţător (în „Domnul Raynor, învăţătorul”), de la amintirea unei căsnicii imperfecte prin intermediul unei fotografii (în „Fotografia cu barca de pescuit”) la încercarea de a se simţi fericit la un bâlci, fără mari şanse de izbândă (în „Arca lui Noe”, poate singura povestire în care se întrevede fericirea), de la încercarea de sinucidere din „Sâmbătă după-amiaza” până la nervii aduşi de un meci pierdut de echipa favorită din „Meciul”, toate povestirile sunt răzbătute de acelaşi aer de tristeţe spre finalul lor, de parcă Alan Sillitoe încearcă sa ne convingă că bunătatea este, de cele mai multe ori, învinsă în lume.

Cu toate acestea, rămânem că gânduri bune: Sillitoe scrie bine şi palpitant, departe de detaşarea tristă care ne-o oferă alţi scriitori. El este alături de noi, simte că bunătatea şi fericirea pot reuşi, dar pentru asta este nevoie şi de un gram de noroc, şi de un pic de dorinţa a personajelor, dar şi de un echilibru între Bine şi Rău (poate că personajele sale sunt pe partea greşită a balanţei). Reuşim, ca cititori neutri, să rămânem implicaţi, dornici de încă şi încă o povestire, chiar dacă eroul din „Fotografia cu barca de pescuit” ne spune că „tatăl meu obişnuia să spună că doar proştii citesc cărţi, pentru că au atât de mult de învăţat.” Nimic mai neadevărat, nu?

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.