Scriitorul, cenzura si Securitatea, de Bujor Nedelcovici

“Scriitorul, cenzura si Securitatea”, de Bujor Nedelcovici
Editura All, Bucuresti, 2009

Acei pionieri admirau ca la muzeu exponate culinare necunoscute precum salamul de Sibiu, rotiţele galbene de caşcaval, sticlele frumos decorate de vin roşu şi alb, celebrul suc răcoritor Brifcor, şunculiţele bine parfumate, pachetele de unt aranjate în diverse forme geometrice sau ciocolatele triumfătoare produse la Braşov (nu mai enumerăm fructele exotice de care habar nu aveam). Elevii nu înţelegeau provenienţa acestui adevărat hiat între prosperitatea Târgului şi realitatea nudă şi ilară a alimentarelor de cartier mulţumindu-se să alerge pe la standurile diverselor ţări invitate, majoritatea fiind surorile de lagăr şi sistem dar, printre acestea, se strecurau cumva şi cele capitalist-imperialiste, simple petice frumos colorate pe atlasele noastre, în vederea obţinerii unui număr cât mai însemnat de pliante multicolore indiferent de limbă şi caractere. Precum orice populaţie indigenă din secolul colonial şi pe noi ne bucurau pozele, le savuram în timpul lungului drum de întoarcere. Sărmanii reprezentanţi ai acelor standuri nu ajungeau să stivuiască pe măsuţe teancurile de pliante lucioase căci acestea dispăreau ca prin farmec, micile hoarde de năvălitori confiscându-le. Care dintre pionierii de atunci visa că peste două decenii va arunca zeci de kilograme de maculatură tipărită în condiţii tipografice desăvârşite, reclame la restaurante, maşini, bănci, hypermarket-uri la cel mai apropiat coş de gunoi fără ca măcar să le privească ?

Satisfacţia lansării unui volum care reuneşte expunerile unui colocviu având ca tematică « Scriitorul, cenzura şi Securitatea » în acest cadru, unul dintre puţinele cadre construite de regimul comuniste care poate fi întrebuinţat fără probleme în noul context, este deci cu atât mai mare. Ideea organizării acestui colocviu în toamna anului 2008, cu puţin timp înaintea ediţiei precedente a târgului de carte Gaudeamus i-a aparţinut distinsului scriitor român stabilit de mai bine de douăzeci de ani la Paris, Bujor Nedelcovici şi reprezintă o urmare fireasca, am spune, a interesului mereu viu pe care l-a arătat domnia sa mecanismului totalitar comunist, unul din motivele mereu prezente în opera sa literară (dacă nu cumva cel mai important). De altfel, această căutare este menţionată in extenso in prefaţa cărţii, argumentul organizării acestui colocviu fiind « a discuta despre amnezia indecentă şi perversă şi amnistia nedeclarată dar explicită care a cuprins o bună parte din clasa politică şi din intelectuali. » Şi aceasta s-a întâmplat de-a lungul zilei de 20 noiembrie 2008 cu vârf şi îndesat prin participarea unor intelectuali de primă mâna/prim condei precum, in ordine alfabetică (un detaliu important atunci când vine vorba de intelectuali…) Ana Blandiana, Ion Bălu, Livius Ciocârlie, Stephane Courtois, Armand Goşu, Germina Nagâţ, Lucia Hossu-Longin, Nicolae Manolescu, Dan C. Mihăilescu, Victor Rebengiuc, Romulus Rusan şi Alexandru Zub. Transcrierea fidelă a dezbaterilor este însoţită de reunirea a opt recenzii scrise de Serenela Ghiţeanu în diverse publicaţii culturale româneşti în care se disecă opera lui Bujor Nedelcovici, invitaţii punctuale şi pline de rafinament la lectura operei complete a scriitorului român exilat în Franţa, recent editate la Editura ALL, o întreprindere nu foarte facilă având în vedere cele 2000 de pagini ale acesteia.

Cunoscutul istoric Stephane Courtois a sintetizat raportul dintre cenzură şi scriitor “Cenzura nu este specifică regimurilor comuniste. De cum au început oamenii să scrie, au apărut şi fenomenele cenzurii. Uneori, chiar s-au terminat destul de trist, de exemplu Socrate. Franţa secolului al XIX-lea a cunoscut acest fenomen al cenzurii. Baudelaire a suferit din acest motiv, Hugo a trebuit să se exileze, dar, în fine, astăzi, în democraţie scriitorii sunt liberi să scrie ceea ce vor (…) Problema este că, în România comunistă, ca în toate regimurile comuniste, suntem confruntaţi cu un regim totalitar, şi în acest cadru, cenzura ia cu totul alte dimensiuni. Deci nu este vorba numai să supravegheze şi să interzică nişte opere după apariţia lor. E vorba uneori de o cenzură prealabilă (…) S-a ajuns la fenomenul cunoaşterii faptului pe care-l ştie fiecare, că daca nu scrie ceea ce poate fi publicat, degeaba scrie, deci trebuie să se controleze. »

Nicolae Manolescu remarca faptul că « niciodată cenzura în România nu s-a numit cenzură ci a fost atribuită altor organe şi comitete (precum Comitetul pentru presă şi tipărituri până în 1977 pentru ca repede după aceea să se înfiinţeze o altă comisie cu drepturi de jurisdicţie pe lângă Ministerul Culturii. Preşedintele USR reproduce concepţia lui Nicolae Ceauşescu despre libertatea de creaţie : « În ţara asta scriitorii sunt liberi să scrie ce vor şi noi suntem liberi să publicăm ce ne convine. » Nicolae Manolescu continuă «Comunismul este remanent şi amintiţi-vă cum rădeam cu toţii de idioţenia lui Ceauşescu cu omul nou. Din păcate, trebuie să recunosc acum, cu umilinţă ca a avut dreptate, omul nou există, trăieşte printre noi, votează, alege, este ales. Încă o dată s-a dovedit că Ceauşescu avea dreptate împotriva bunului simţ, care ne făcea pe noi să spunem Ce este asta, omul nou ? Cum să creăm omul nou ? Uite că l-au creat. Şi dacă n-avem legea lustraţiei acum este şi pentru că omul nou se apără cu toată energia de care dispune ca această lege să nu apară, ca să nu se afle cât de vechi este el, de fapt. » Bine venită este explicarea mecanismului instituţional al cenzurii din perspectivă istorică pe care o întreprinde cu minuţie Armand Goşu şi care dezvoltă “această politică culturală, iniţiată de tezele din iulie, a avut consecinţe extrem de grave, ea izolează cultura română de Occident, răstoarnă valorile şi denaturează aspiraţiile reale ale oamenilor.”

Cenzurarea scriitorului de către regim este firească. « Claude Lefort spunea că regimul comunist trebuie analizat din punct de vedere fenomenologic deoarece este singular în istorie şi a avut la bază – încă de la început – violenţa, teroarea, râca, delaţiunea, recunoaşterea unor vinovăţii imaginare şi asasinatele în masă. » ( Bujor Nedelcovici ) Un astfel regim de teroare nu putea permite libertatea artistică de creaţie. Tot Bujor Nedelcovici precizează faptul că «Cultura memoriei în România este în curs de dezvoltare. Noi vrem mai întâi să uităm şi apoi să trăim în prezent şi în viitor, dar putem face abstracţie de trecut ? » Istoricul literar Ion Bălu accentuează în scurta sa intervenţie (credem că prea scurtă şi concisă, fapt remarcat şi de Nicolae Manolescu Nu ai spus tu chiar tot dar nu contează !) faptul că cenzura comunistă nu se mulţumea să determine cursul vieţii culturale din RSR dar îşi exporta ştiinţa şi viziunea îngustă în Occident prin diverse mijloace, cel mai la îndemână fiind procedeul mituirii editurilor pentru a nu publica anumiţi scriitori români.

Organizatorul întâlnirii recunoaşte că a studiat în profunzime fenomenul cenzurii în istorie « Ce deosebeşte cenzura de la faraoni şi până în prezent este că cenzura din comunism era totală şi totalitară : în scris, în public, dar erau cenzurate gândurile, exprimarea lor…o autocenzură care însemna o umilinţă greu de suportat, o dedublare, o schizofrenie de fiecare zi…în fiecare familie şi în societate. O alienare generalizată la nivel de conştient personal şi inconştient colectiv. Orice cuvânt putea fi interpretat duşmănos şi era imediat reţinut de un informator care îl transmitea la Securitate. » Pentru noile şi tinerele generaţii de cititori (nu neapărat tinerii intelectuali care poate că au mai frunzărit o carte – două de istorie) trebuie reamintit că în 1948 funcţiona, fiind literă de lege, un index cu 8000 de titluri de cărţi care erau interzise publicului larg. Ne întrebăm dacă acest detaliu aparent nesemnificativ este inclus în vreunul din manualele de istorie de acum. Nu de alta dar se uită prea uşor darurile oferite de libertate. Romulus Rusan afirmă că « nu se poate face o distincţie clară între cenzură, Securitate şi partid. Se acţiona din toate direcţiile şi totul era, de fapt, sub conducerea partidului care dădea instrucţiuni atât Securităţii, cât şi cenzurii şi celor care se ocupau de scriitori. » Istoricul ieşean Alexandru Zub crede că « a funcţionat aici, mai mult ca în alte sisteme, mai mult decât în alte ţări, o politică preventivă care – iată – i-a permis regimului să fie cu un pas înainte, mereu înaintea celor care aveau de structurat, de opus un discurs inaderent, un discurs al opoziţiei (…) A fost un efort colosal, un efort al sistemului de a palpa realitatea cât mai exact şi de a produce măsurile de rigoare. »

Organizarea unor astfel de întâlnirii reprezintă un efort lăudabil, înscriindu-se în procesul mai larg de decomunizare greoaie a societăţii româneşti, un proces vital (dar care mai are oare vreun viitor ?) pentru încercata noastră ţară căci, în ciuda succesivelor ratări în ceea ce priveşte separarea de trecutul otrăvit, paşii făcuţi (condamnarea oficială a comunismului, deschiderea arhivelor) trebuie continuaţi. “Avem de recuperat – când vorbim de memoria recentă – încă foarte mult, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să fim descurajaţi, ci dimpotrivă, cred că, ţinând seama de ceea ce s-a făcut până acum, s-a făcut mult, enorm de mult faţă de condiţiile în care s-a lucrat, să putem merge mai departe cu curaj, cu îndrăzneala, cu dorinţa de a înţelege mai bine drama prin care a trecut acest popor un timp destul de îndelungat. » (A. Zub)