”Cartografia lumii de dincolo”, de Laura T. Ilea
Editura Humanitas, Colecția Scriitori români contemporani, București, 2018. 190 pagini
Laura T. Ilea trăiește în Montréal și scrie de acolo în franceză. Iar ce scrie publică la editura L’Harmattan, din Paris, specializată în cărți nonficțiune și centrată pe Africa Subsahariană (harmattanul este un vânt care bântuie pe-acolo; în Africa, nu la Paris). Și care editură a mai publicat și alți români francografi. Cartea de față este prima scrisă direct în românește și nu este una de cartografie, așa cum ar lăsa să se înțeleagă titlul, ci un roman. Nici lumea ei nu este chiar de dincolo, deși uneori așa pare. Sau cam este, în măsura în care lucrurile se petrec după o logică sui-generis. Dar ce spun sui-generis, când de fapt n-au nicio logică.
Avem un personaj principal, Amalia, țărancă din Apuseni (deși Amalia nu prea este nume de țărancă din Apuseni), care-și descoperă alesul inimii, pe Andrei, țăran și el și tot din Apuseni (idem), la târgul de fete de pe muntele Găina (unde altundeva?). Doar că Andrei era deja promis alteia (ce mai căuta atunci la târgul de fete?), așa că iubirea totală care-i lovește îi face să nesocotească obiceiurile (așa o fi, deși eu n-am auzit de astfel de obiceiuri în Apuseni) și voința celor două familii și să se cupleze. Drept care sunt goniți, în oprobiul general. Și ce să facă ei în situația asta decât să se mute în Germania? Ați ghicit, nimic altceva! Unde le e greu, trăind în clădiri cu „ferestre claustrofobe” (nu râdeți, chiar așa scrie!) Am uitat să vă spun că Andrei cânta dumnezeiește la vioară muzică țigănească, iar Amalia dansa în același registru. Ceea ce i-a ajutat în cele din urmă să-și facă un rost; dar nu cântând și dansând pe la nunți, cum ne-am putea închipui în naivitatea noastră, ci la înmormântări: „Andrei voia să compună o simfonie a retragerilor regizate, a celor o mie de moduri în care oamenii își organizau plecarea. Obișnuia să spună că muzica lui era o acompaniatoare.” Strălucită idee!
Apoi, în urma unui avort spontan (normal că spontan, ce credeați?) relația celor doi începe să se răcească, dar nu înainte de a li se fi promis o avere colosală și proprietatea unui „Institut de rejuvenare” din partea unui mecena german cu origini transilvane care trăia în Belgia și era preocupat de subiectul învingerii morții. El fiind emulul și adoratorul prof. dr. Ana Aman, cea care brevetase un tratament cu această finalitate dar care între timp se retrăsese în Elveția (bun loc pentru retragere, de ce să nu recunoaștem!). Cum în cele din urmă învoiala cade, neamțul pierzându-și averea și institutul datorită impozitelor, cei doi protagoniști se despart. El plecând singur în America, deoarece „îl atrăgeau tăcerile și sunetele neașteptate ale noului continent”. Aici, arta de a nu spune nimic în cuvinte bine simțite își atinge apogeul: de unde să fi auzit el tăcerile și sunetele alea neașteptate înainte de a fi ajuns acolo? (ei, întreb doar, nu dau cu parul!) Ea, la fel de singură, la Paris. Unde întâlnește a doua mare iubire a vieții sale în persoana lui Armand (desigur, nu cel îndrăgostit de curtezana Marie Duplessis!), un alt bizar, preocupat masiv de ectogeneză, adică de nașterea fără mamă. Ceea ce nu-l împiedică s-o lase pe Amalia însărcinată și să plece brusc în America (și el!) ca să-și vadă de ectogeneza lui. Așa încât Amalia se enervează și pleacă la rândul ei tot brusc și tot în America, fără să-l informeze pe Armand nici că pleacă, nici unde și nici că are de gând să păstreze copilul.
Ultimul capitol o găsește pe Amalia străbătând noul continent în diagonală și cu burta la gură într-o dubiță, împreună cu Maria (inventivitatea onomastică a autoarei este înduioșătoare!), o consăteană din Apuseni (și deci rudă) care trăia în Montréal. Îl străbat în căutarea lui Patrick, fiul Dariei, „îmblânzitoarea de vânturi” (iar mă simt obligat să vă rog să nu râdeți), tot de la ele din sat (cum se leagă toate, ceva de speriat!) care din America, după ce și-a construit în timpul prohibiției o afacere profitabilă din contrabanda cu alcool, s-a întors în satul ei din Apuseni ca să-și ia și restul de copii. Dar n-a mai apucat și a rămas și fără soț și fără afacere. Despre acest personaj legendar voiau ele să-l chestioneze pe Patrick, fiul născut și rămas în America. Patrick avea și el o marotă, anume aceea că strângea gunoaiele aruncate aiurea de concitadinii săi și le dădea foc în fața propriei case. Care, din acest motiv, puțea îngrozitor. În restul timpului, dădea lecții de pian. The End.
Trebuie să recunosc că apariția acestei cărți (care sper pentru autoare să nu fie autobiografică) la Editura Humanitas m-a prins nepregătit. Cum să publice așa ceva probabil cea mai bună editură din România? Doar pentru că autoarea a mai publicat, în franțuzește și contra cost, în Africa Subsahariană? Subțire motiv! Nu neg însă că este posibil să mă fi înșelat eu, să nu fi prins subtilitatea metaforei. Dar cum nu mă simt în stare să refac personal raționamentul, mă văd cumva obligat să dau cuvântul persoanei anonime care a scris prezentarea de pe coperta a patra a cărții:
„Harta e o reprezentare a lumii. Dar, odată răsturnate reperele obișnuite, ea devine altceva. Fie că e vorba de hărțile diabolice ale lui Johannes Müller (neamțul cu pricina) sau de harta subiectivă, interioară a Amaliei, călătoriile din romanul Laurei T. Ilea reconfigurează un spațiu al nefamiliarului, a cărui traversare presupune transformări – sufletești, psihice, morale – fundamentale. Lumea în continuă schimbare, reactualizarea, prin intermediul unor scenarii misterioase, a unor momente vitale din Marea Istorie, întâlnirile incredible între personaje extravagante, care modifică pe nesimțite structura intimă a lucrurilor așa cum le cunoaștem, sunt câteva dintre temele de meditație ale romanului.”
Dacă această prezentare vă stârnește interesul într-o mai mare măsură decât am reușit s-o fac eu, vă urez spor la lectură!
