Platon. Opera integrală, Volumul I
Traducere din greaca clasică, introducere și note de Andrei Cornea
Editura Humanitas, București, 2021
Uimitor cum această mare operă s-a păstrat, în pofida furtunilor care au trecut între timp peste lume! Ca și cea a lui Aristotel! Ca și Iliada, ca și Odiseea! Scrierile lui Platon abia dacă încap în 6 volume groase! Copiate de mână timp de două mii de ani, până la apariția tiparului, și comentate cu râvnă, secol după secol! Așa ni s-a clădit civilizația! Acum sigur, ca să înțelegi o civilizație nu e obligatoriu să începi studiul de la primii săi pași, care pot adesea fi timizi și bâjbâitori. Dar nu e cazul aici, dimpotrivă: „Tradiția filozofică europeană e doar o lungă serie de note de subsol la Platon!”, spunea Alfred North Whitehead, un personaj care a ajuns la filozofie prin matematică. Invers decât Platon, care a ajuns la matematică prin filozofie. El a spus cam tot ce era de spus, nouă ne mai rămânându-ne de făcut altceva decât să-l înțelegem. Ceea ce nici astăzi nu este prea ușor.
Poate că ar merita comentată și prezența operei lui Platon în România. Dincolo de traduceri fragmentare și/sau neprofesioniste, o quasi integrală Platon exista deja în românește grație unui colectiv de specialiști coordonat de Constantin Noica și Petru Creția și apărută între 1974 și 1993. „De ce atunci o nouă traducere? se întreabă Andrei Cornea însuși. Pentru că, tot el își răspunde, niciunul dintre volume nu mai poate fi găsit, nici măcar în anticariate. N-ar fi fost atunci suficientă o reeditare? Ba da, însă ce-am încercat să fac eu a fost să-i ofer factura unitară care traducerii inițiale îi lipsește datorită faptului că a fost elaborată de un colectiv. Astfel, în multe situații, același cuvânt folosit de Platon în dialoguri diferite apare în trei sau patru variante de interpretare, în funcție de traducător.” Totuși, un cititor care nu este filozof (cazul meu) are puține șanse să aprecieze astfel de nuanțe. Sau, dacă o face, înseamnă că stăpânește greaca veche la un nivel care i-ar permite să-l citească pe Platon direct în original. Considerând însă că am cârcotit destul, este cazul să remarc calitatea exceptională a acestul prim volum, splendid legat și pentru care prețul de 75 de lei pare o glumă. De fapt nu este glumă, ci efectul unei (probabil) generoase sponsorizări private, atât a traducerii în sine, cât și a publicării ei. Ceea ce explică situația și, într-un anume fel, este de apreciat.
Dar până la propria-i operă filozofică, Platon a găsit de cuviință să o cinstească pe cea a unui contemporan: Socrate. Contemporan care, precum Iisus mai târziu, nu a lăsat nimic scris din învățăturile sale prin care încerca să-i facă pe oameni mai buni. Și care, tot precum Acela, a fost omorât pentru adevărurile spuse. Primul volum conține așa numitele Dialoguri Socratice, scrise de Platon în tinerețe și intitulate fiecare după numele interlocutorului. Se mai numesc și dialoguri aporetice, în sensul că acolo vorbesc ei ce vorbesc, fără să ajungă la vreo concluzie. Susțin, adică, aporii. „Socratismul, spre deosebire de platonism, ar fi constat în căutarea adesea fără sfârșit a soluțiilor și nu în aflarea de soluții definitive, în privința cărora Socrate rămăsese sceptic.”
Volumul debutează însă cu un monolog, și anume Apărarea lui Socrate (1). Pe scurt, acesta fusese acuzat de Meletos și alți doi că ar fi „răufăcător, deoarece îi strică pe tineri și nu recunoaște zeii pe care îi recunoaște cetatea, ci recunoaște alte existențe daimonice noi.” Și i s-a cerut condamnarea la moarte, conform legii. Socrate avea mulți simpatizanți, dar și destui care-l urau pentru felul în care le demasca micile sau marile slăbiciuni omenești. Totuși, cum acuzațiile erau oarecum factice, era de presupus că filozoful va fi declarat nevinovat de către juriul compus din 500 de persoane, toți cetățeni de vază ai Atenei. Sau, în cel mai rău caz, va primi o pedeapsă mai ușoară precum amenda, închisoarea ori exilul. Și probabil că așa s-ar fi și întâmplat dacă Socrate nu și-ar fi ținut discursul de apărare la care avea dreptul, unde le-a demonstrat cu o logică imbatabilă că sunt falși și mincinoși, că nu știu nimic cu adevărat, ci doar își închipuie că știu, fiind cam săraci cu duhul. Că el, Socrate, spre deosebire de ei, știe că nu știe și asta îl face înțelept. Și ca atare, că n-are rost să se apere în fața unui asemenea juriu, de asemenea acuzații venite de la asemenea acuzatori.
S-a votat și, ați ghicit, Socrate a fost găsit vinovat. Mai rămânea să se stabilească pedeapsa pentru care, înaintea ultimei deliberări, acuzatul avea dreptul să facă o propunere: „Fiind convins că n-am făcut de bunăvoie nici un rău nimănui, n-am de gând nici să-mi fac un rău mie însumi și să mă acuz pe mine însumi cum că merit cutare rău și să propun pentru mine însumi cutare pedeapsă. (…) Dacă totuși trebuie să propun o pedeapsă conformă pe drept vinii mele, pe asta o propun – să fiu ospătat în pritaneu!” Față de o asemenea sfidare, Socrate este condamnat la moarte, lăsând impresia că exact asta își dorise. De fapt a considerat că a nu face concesii pentru a se salva e mai important atât pentru el cât și pentru imaginea pe care o lasă posterității decât biata sa viață trecătoare și care oricum se apropia de sfârșit (trecuse deja de 70 de ani). Judecând din perspectiva noastră, putem spune că nu s-a înșelat.
Urmează un dialog unde Criton (2), prietenul lui Socrate, încearcă să-l convingă pe acesta să dea curs planurilor de a-l salva organizându-i o evadare lipsită de riscuri. Socrate însă nu doar că refuză, dar îl și convinge pe Criton că a-și bea cu demnitate zeama de cucută este singura variantă acceptabilă pentru el. Apoi, în dialog cu Euthypron (3), Socrate îi deslușește, lui dar și nouă, ce înțelege prin pietate, adică exact de ceea ce fusese acuzat că i-ar lipsi. Celelalte dialoguri din acest volum, într-o ordine urmărind-o pe cât posibil pe cea în care au fost scrise de Platon, au loc în momente anterioare din viața lui Socrate. În Charmides (4) se discută despre „sophrosýne” care înseamnă, în funcție de context și traducător, cumințenie, măsură, reținere, cumpătare, chibzuință. Și că o adevărată sophrosýne nu se poate obține în lipsa unei educații corespunzătoare. În Alcibiade (5) este vorba despre cunoașterea de sine (temă recurentă atât la Socrate cât și la Platon însuși) și felul în care aceasta te ajută să-ți înțelegi sufletul, care este divin. Să-ți înțelegi sufletul, adică să știi pentru ce ești făcut și dacă ambițiile tale (care la Alcibiade erau nemăsurate) sunt cu adevărat justificate. Și așa mai departe, încă șapte dialoguri cu Ion (6), Hippias (7 și 8), Protagoras (9), Laches (10), Theages (11) și Lysis (12). Întinse cu note cu tot pe, cum deja am precizat, 580 de pagini.
Mulți exegeți se întreabă în ce măsură aceste convorbiri la care Platon nu a asistat (la vremea unora dintre ele fiind doar un copil sau nici nu se născuse), au avut loc cu adevărat și, dacă da, măsura în care sunt ele redate conform. Ce se poate spune este că Socrate a fost un personaj real, a cărui gândire era binecunoscută contemporanilor, Platon inclus. Apoi și interlocutorii erau tot reali și tot personaje cunoscute în epocă (Alcibiade, spre exemplu). Ba unii dintre aceștia din urmă erau chiar rude de-ale lui Platon (Critias îi era unchi), de la care el ar fi putut lesne afla cum au decurs ostilitățile. Și nu trebuie omisă nici extraordinara emulație intelectuală care domnea în cercurile elevate ale Atenei de la cumpăna dintre secolele V-IV, în care ideile erau întoarse pe toate fețele, păstrându-se astfel intacte până la momentul în care ajungeau să fie scrise. De către Platon, cu largă respirație filozofică și talent literar. Și chiar dacă în realitate n-a fost întrutotul așa, nouă ne place să credem că a fost.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Sursă fotografii: LibHumanitas.ro, )
