”România vertebrată”, de Radu Vancu
Editura Adenium, Colecția Headline, Iași, 2016
De cele mai multe ori, cărțile care conțin culegeri de articole publicate de-a lungul timpului (indiferent că este vorba de recenzii, de articole politice sau de eseuri) nu mă atrag. Articolele publicate în presă îmbătrânesc parcă repede și sensul lor inițial, acela de a oferi o informație relevantă la un moment dat, se pierde destul de rapid și nu rezistă timpului. Altfel parcă privesc cărțile alcătuite din articole care, precum aceasta, sunt mereu actuale, pentru că tarele descrise apar la intervale regulate de timp, actorii par a fi mereu aceiași, iar sensul celor spuse îmi confirmă propriile idei și principii asupra unor lucruri. Iar Radu Vancu tocmai asta face, îmi confirmă ideile pe care mi le-am format de-a lungul timpului despre politica și societatea românească.
Prima parte a cărții, intitulată chiar ”România vertebrată”, conține articole publicate între anii 2012-2015 în diverse publicații scrise (Observator cultural, Timpul etc.) sau online (Contributors, LaPunkt), majoritatea acestora fiind orientate spre descrierea unor situații concrete din politica românească, de la momentul debarcării lui Horia-Roman Patapievici din fruntea Institutului Cultural Român și până la tragedia din Colectiv.
Pentru unii, Radu Vancu ar putea părea vehement împotriva PSD-ului și alor săi, l-ar cataloga drept ”băsist” și l-ar spurca pe oriunde s-ar putea (poate chiar au făcut-o, nu am urmărit articolele originale). Cu toate acestea, articolele sale sunt legitime și nu toate sunt îndreptate împotriva PSD, ci împotriva tuturor derapajelor care au apărut în politica românească în ultimii ani, indiferent de culoarea politică. Se pot observa cu ușurință că nu scapă de reproșuri nici măcar Klaus Iohannis, chiar în timpul alegerilor, nici Monica Macovei, nici Băsescu, nici Udrea. Poziția autorului, cel puțin din punctul meu de vedere, este mereu pertinentă și spune lucrurilor pe nume, indiferent de poziția celui despre care vorbește; este, așadar, ceea ce se poate recunoaște de la distanță, un jurnalist independent, imparțial, vertical și care dorește binele cititorilor săi.
Nu e vorba doar despre politică: într-unul dintre articolele mele preferate, ”Preotul contemporan. Portret desenat cu mână de poet” (pe care l-am căutat în zadar pe Internet, pentru a-l distribui și prietenilor mei), Radu Vancu face un portret perfect (dar ”ideal”) preoților din lumea de azi, pe care îi văd personal foarte îndepărtați ”meseriei”, harului, bunăvoinței, pe care le-au ales. În plus, nici vocația de om de cultură nu este lăsată la o parte în niciun moment și suntem deseori în fața unor comparații și paralele cu operele clasice ale literaturii. Așadar, pe lângă subiectele dese despre politica românească, pe care am ajuns să o disprețuim cu toții, cititorul poate descoperi noi personaje, noi cărți, cum ar fi, pentru unii, comparația dintre Victor Ponta și unul din personajele cunoscute ale lui Dostoievski:
”Începând de ieri, Victor Ponta aduce tot mai frapant cu Piotr Stepanovici Verhovenski, socialistul nihilist din Demonii lui Dostoievski. Dintr-un bufon ridicol, ”nici prost, nici deștept, destul de modest înzestrat și căzut din lună”, cum singur se descrie, Piotr Verhovenski (cu care, iată, Victor Ponta împărtășește mai mult decât inițialele) devine aproape pe neașteptate liderul despotic și, în cele din urmă, criminal al unei grupări socialiste anarhiste care urmărea răsturnarea ordinii de stat în Rusia.” (pag. 15, 4 iulie 2012)
Partea a doua a cărții se concentrează pe Premiul Național de Poezie ”Mihai Eminescu”, ediția din 2015, când juriul l-a desemnat pe Gabriel Chifu drept câștigător, iar presa culturală a vuit timp de câteva luni, întrucât s-a considerat că această desemnare a fost o fraudă (iar lucrurile chiar așa par că s-au întâmplat). De altfel, Radu Vancu și-a subintitulat această parte ”Decesul unei instituții de prestigiu”. Dacă trecem de fondul problemei, pentru că este necesar să fi citit articolele din acea perioadă publicate de Florin Iaru, Claudiu Komartin și alții sau pe cele ale lui Radu Vancu, reluate în acest volum, ne putem întreba care este sensul, de ce ne-ar interesa aceste premii, mai ales că dacă nu facem parte propriu-zis din lumea literară? Răspunsul este oferit chiar de către autor și pare atât de simplu:
”Prin urmare, cititorule, ar trebui să te intereseze cazul ăsta, chiar dacă nu ești filolog, fiindcă traficul de prestigiu ne-a făcut zile fripte tuturor. Și trebuie să învățăm să-l recunoaștem și să nu-l acceptăm. Nimeni nu are dreptul să ne fraudeze, oricât de reputat profesional ar fi. Nu după prestigiu trebuie evaluați oamenii, ci ”după fapte îi vei cunoaște”, se spune în textul clasic. Iar faptele nu arată, de data aceasta, deloc bine. Să le vedem așadar bob cu bob.” (pag. 204, 22 ianuarie 2015)
Deși răspunsurile celor din juriu au fost destul de rapide, cu excepția lui Nicolae Manolescu (care a fost deosebit de înverșunat și a atacat direct persoanele care au protestat) și cu excepția tăcerii câștigătorului, care ar fi trebuit să aibă decența să renunțe la premiu, trebuie spus că ceea ce au dorit cei care au protestat, inclusiv Radu Vancu, a fost să se salveze onoarea unuia dintre cele mai importante premii literare de la noi, finanțat din bani publici, iar pentru viitor să existe o politică transparentă a decernării acestora (asta însemnând nominalizări publice și nu făcute prin telefon, deliberări publice a juriului, precum și stabilirea câștigătorului pe baza unor criterii clare, cunoscute de toată lumea). Dar, în zadar: și în 2016, câștigătorul a fost stabilit de către același juriu, iar laureatul unui premiu naționat de poezie nu a fost un poet, ci un critic literar. Curat s-a reformat!
După cum spuneam, ”România vertebrată” este o carte formată din mai multe articole publicate în ultimii patru ani, o carte pertinentă și mereu actuală pentru cei care au trăit implicați acești ani, fie că e vorba de politica românească, fie că e vorba de lumea literară.
