Revoluție, de Emmanuel Macron
Editura Trei, București, 2017
În românește de Doru Mareș
Mai întâi despre autor: în 2016, la 38 și ceva de ani, înființa mișcarea „En Marche” și în același an își scria cartea. La 39 și ceva a câștigat alegerile, devenind pentru măcar 5 ani președintele Franței. Zilele trecute, în decembrie 2017, și-a sărbătorit cei 40 de ani neîmpliniți în castelul regal Chambord, de pe valea Loarei. Nu se poate spune că nu s-a mișcat repede.
Apoi despre carte: exemplarul pe care-l am, dacă-i scot supracoperta, arată pe dinafară ca o Biblie. Cartonat, de culoare închisă, titlu dintr-un singur cuvânt. Aproape aceeași grosime. Are în plus numele autorului, ceea ce Biblia… Pe dinăuntru, însă, diferă: nu 1300, ci 340 de pagini (hârtia mai groasă, desigur), cu caractere mari, spațiate, de parcă grosimea ar conta (poate că totuși contează…). Se ține bine în mână și e rezistentă, ca să poată face față unor consultări repetate. Exact ca Biblia! Ceea ce de fapt nu este prea semnificativ: n-am văzut ediția franceză, unde o astfel de utilizare intensivă ar fi fost cea dorită.
Ceva și despre arhitectura cărții: o descriere a opiniilor politice ale lui lui Emmanuel Macron, candidat (pe atunci) la președinția franceză. Un manifest electoral, până la urmă. Interesant este faptul că domnia sa nu spune „Dacă voi fi ales, voi face cutare și cutare”, ci că le va face, pur și simplu, ca și când victoria lui ar fi fost deja un fapt stabilit. Excelent simț de anticipare! Ceea ce aș reproșa acestei arhitecturi este o anumită uniformitate a tensiunii. Toate temele în discuție sunt tratate egal, fără variante, fără îndoieli. Fără dezvoltare și fără accente (mă rog, în franțuzește, poate c-or fi avut și accente). Punct ochit, punct lovit! Atitudine de politician pragmatic, nu de intelectual. Lucru care, dat fiind contextul, s-ar putea să nu fie chiar rău, deși cred că nu i-ar fi stricat să consulte și un specialist versat în trucuri de prezentare. Au făcut-o destui alții și le-a prins bine.
Și, în sfârșit, despre opinii. Ba nu, întâi despre Brigitte. Fiindcă știu că asta așteaptă lumea, cu sufletul la gură. Opiniile, încap și mai încolo. Deci (pentru traducere nu bag mâna în foc; nici măcar un deget):
„Am fost, fără îndoială, un încăpățânat, luptând împotriva circumstanțelor unei vieți care erau construite în totalitate pentru a ne ține departe unul de celălalt. Opunându-mă unei stări de fapt care ne condamna încă de la bun început. Trebuie însă să spun că adevăratul curaj al ei a fost. Hotărârea generoasă și plină de răbdare, ea a dovedit-o. Avea la vremea aceea trei copii și un soț. Cât despre mine, eram un simplu elev. (…) Mult mai târziu am priceput că voința ei de a ne aduce viețile la un loc era condiția fericirii noastre. (…) Întotdeauna am admirat la ea acest mod de a se angaja, acest curaj. (…) Povestea noastră ne-a indus voința tenace de a nu ceda nimic în fața conformismului.” (pag. 38)
Frumos spus, deși cam dă toată vina pe ea. Plus că există felurite conformisme față de care poți fi nonconformist. Unele, rezultatul unei încremeniri colective, uitate de timp, au nevoie de un șoc spre a fi dizlocate. Altele, provenind din legile firii, produc șocul abia atunci când sunt încălcate. Am bănuiala că autorul nu încearcă să convingă de firescul demersului, ci o spune doar pentru că n-o poate trece sub tăcere.
Așadar, opiniile: „M-am hotărât să nu plătesc niciun fel de tribut unui sistem politic care nu m-a recunoscut niciodată cu adevărat ca fiind unul dintre ai săi. Dacă am hotărât să sfidez regulile vieții politice este fiindcă nu le-am acceptat nicicând. Cred cu tărie în democrație și în vitalitatea raportului ei cu poporul. (…) Ambiția mea e să mă adresez direct concetățenilor mei și să-i invit să dea și ei, la rândul lor, dovadă de angajament.” (pag. 42). Cum s-ar traduce astfel de afirmații contradictorii într-un limbaj mai pe înțelesul concetățenilor domniei sale? Pentru că sfidarea regulilor vieții politice și adresarea directă, peste capul instituțiilor statului, seamănă mai mult cu autocrația decât cu democrația. În care totuși crede cu tărie. E drept că Franța este republică prezidențială, dar… Oricum, așa cum îl formulează, acest manifest de credință pare mai curând expresia unei frustrări îndelung reprimate decât manifest de credință. Nu pot decât să sper că am înțeles eu greșit, dar iată ce spune mai departe (pag. 45): „Francezi, consider că destinul nostru este să reînnodăm firul istoriei care ne vede, de mai bine de o mie de ani, ocupând acest loc incomparabil în concertul națiunilor! Franța este însuflețită de rangul pe care îl deține. De propria ei voce. De cultura, de forța, de poporul, de limba, de calitățile ei. Deținând acest loc, se simte mândră și puternică. Mereu gata de acțiune. Trebuie numai să-și refacă puterile. Pentru asta suntem aici.” Parcă-l aud pe Bonaparte înaintea bătăliei de la Marengo…
Bref, aceste frumoase cuvinte sunt spuse în numele ideii de Republică. Pe care, consecvent cu sine, o distinge de aceea de democrație: „Francezii știu că nu se poate trăi sub tiranie. Și este vorba despre tirania puterii, dar și despre aceea a structurilor depășite, a prejudecăților, a cercurilor de influență și a grupurilor de presiune. Republica înseamnă a nu fi de acord cu nimic din ce se opune valorilor noastre. Înseamnă încarnarea onoarei noastre colective.” (pag. 63). Adică Președintele și Poporul, cum ar veni, și nimic între ei. Președintele fiind îndrumătorul luminat pe care țara-l așteaptă ca să-i repereze onoarea colectivă pe care deja o încarnează. Iar tot ce s-ar interpune, parlament, partide politice, structurile depășite adică, sunt dușmanii Republicii. Sigur, democrația își păstrează atribuții la nivel local, unde aleșii sunt în măsură să știe ce vrea poporul, pe circumscripții, și să transmită conform. Sau invers.
Acestea sunt ideile din primele trei capitole (Ceea ce sunt, Ceea ce cred, Ceea ce suntem) și care definesc opțiunea lui Emmanuel Macron în fața provocărilor cu care se confruntă Franța. Cea mai dură dintre ele fiind mondializarea: dispariția a numeroase domenii de activitate cu locurile lor de muncă cu tot dar și apariția altora noi, prin informatizare, la circulația fără frontiere a capitalului financiar dar și a terorismului internațional. Degradarea mediului și recalibrări demografice asimetrice, adică acutizarea fenomenului migrațional. Față de acestea se propune o regândire din temelii, o schimbare în profunzime a societății franceze și a regulilor ei de funcționare. O revoluție, după cum sugerează și titlul cărții. A doua Revoluție Franceză! Desigur, „…în fața acestor riscuri nu se pot impune decât fermitatea intransigentă și adevărata autoritate, acceptând că niciodată nu va fi rezolvat totul, și nici imediat. Construcția unei societăți pacificate ia timp.” (Marea transformare pag. 80). Un pios omagiu adus memoriei lui Robespierre.
Urmează, firește, „Franța pe care ne-o dorim”. Ce Franță își doresc francezii? Ce Franță presupune Emmanuel Macron că își doresc? Ce Franță le propune? O Franță reconciliată și împăcată cu sine, fără orice fel de extremisme, neîndatorată nici înăuntru și nici în afară, o Franță puternică și demnă de marele său trecut. Cum se obțin toate astea? Oferind tuturor francezilor egalitatea de șanse, pasiunea lor reală și sinceră, nu egalitarism și uniformizare. Nu masificare. Iar la egalitatea de șanse se ajunge prin descentralizare administrativă până la nivel de comunitate rurală sau cartier popular. Utopie? Nici vorbă! „Pentru a realiza aceste lucruri, avem nevoie de zece ani. Dar trebuie să începem încă de pe-acum.” (pag. 95). Fix două mandate prezidențiale! După care mai vorbim.
Ideile principale fiind în linii mari expuse voi transcrie în continuare tabla de materii, suficient de sugestivă, comentând apoi acele aspecte pe care le consider semnificative. Așadar, titlurile celorlalte capitole sunt: „Să investim în viitorul nostru”, „Să producem în Franța și să salvăm planeta”, „Să ne educăm toți copiii”, Să poți trăi din munca ta”, „Să facem mai mult pentru cei care au mai puțin”, „Să reconciliem Franțele”, „Să ne dorim Franța”, „Să-i protejăm pe francezi”, „Să fim stăpâni pe soarta noastră”, „Să refundamentăm Europa”, „Să dăm puterea celor care cu adevărat fac ceva”. Vast program, după cum spunea cineva măcar la fel de îndreptățit.
Ceea ce domnia sa propune pentru ameliorarea sistemului de educație, a formării continue și a mobilității forței de muncă, a relației dintre angajat și angajator, a motivării profesionale, a tratamentului aplicat minorităților culturale și religioase etc., ca și pentru întărirea rolului Franței în Europa și în lume nu sunt noi nici ca probleme, nici ca soluții de principiu. Nouă, chiar și pentru o țară europeană care dintotdeauna s-a remarcat prin centralizarea puterii, îmi pare abordarea lor globală, într-un sistem precis coordonat la nivel național și cu termene de implementare. Un plan cincinal, de fapt două, chiar autorul o spune. Dacă Emmanuel Macron declară explicit că nu agreează nici politica dreptei, nici pe cea a stângii și cu atât mai puțin pe cea a centrului, ar fi interesant de știut unde anume în evantaiul spectrului politc democratic intenționează să se situeze acum, când a devenit președinte. Nu cumva în afara lui?
*
Am scris această recenzie preocupat de gândul că, nefiind francez și netrăind în Franța, este posibil să-mi fi scăpat unele semnificații subtile pe care numai respirând acel aer le poți identifica. Sau, cum spuneam, să le fi interpretat greșit. De aceea am găsit util să localizez citatele, pentru ca lectorul român să poată aprecia mai ușor măsura în care scoaterea lor din context (prin forța împrejurărilor) afectează sensurile pe care un francez, trăind în Franța, a intenționat să le dea. Și nu un francez oarecare…
