„Aici, doar oameni buni”, de Ashley Flowers
Editura Alice Books, București, 2025
Traducere de Iulia Dromereschi
De fiecare dată când citesc un roman despre secrete de familie, îmi amintesc de citatul lui Tolstoi din deschiderea romanului „Anna Karenina”: „Toate familiile fericite seamănă între ele; fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei”.
Margot, eroina romanului „Aici, doar oameni buni” de Ashley Flowers, tradus de Iulia Dromereschi pentru editura Alice Books, știe ce putere au secretele, dar mai ales cât rău pot face. Cu toate acestea, decide să revină în orașul natal pentru a descoperi cine i-a ucis cea mai bună prietenă câteva decenii în urmă. Ce nu știe Margot e că Wakarusa, localitatea sa natală, nu o așteaptă neapărat cu brațele deschise. Oamenii au îmbătrânit, dar încă mai poartă povara acelor vremuri incerte când dispăreau copii și apăreau cadavre mutilate.
Ce o împinge pe Margot să revină? De ce decide să se întoarcă în locul de unde a fugit? Se pare că nevoia de a-și îngriji unchiul chinuit de demență, dar și eșecul său profesional ca reporteriță, o împinge în brațele trecutului.
Nu o să vă divulg sinopsisul romanului, dar o să vă spun că este unul dintre cele mai antrenante volume de suspans ale anului 2025. Ashley Flowers, cunoscută mai ales pentru podcastul său de true crime (Crime Junkie), aduce în literatură exact acest ADN jurnalistic, obsesia pentru detaliu, interesul pentru cazurile nerezolvate și atenția acordată modului în care comunitățile își construiesc propriile mitologii.
Din punct de vedere narativ, romanul funcționează excelent în prima sa jumătate. Atmosfera e densă, apăsătoare, iar orașul Wakarusa devine un personaj în sine, un spațiu în care toată lumea se cunoaște, dar nimeni nu spune tot adevărul. Scriitoarea este fermă în construirea suspansul și pare să dozeze astfel informația încât cititorul să rămână implicat, mai ales prin alternanța dintre ancheta jurnalistică și fragmentele care scot la suprafață traume vechi, colective.
Punctul forte al romanului este tocmai această radiografie a comunității. „Oamenii buni” din titlu nu sunt neapărat buni, ci doar suficient de respectabili încât să nu fie suspectați. Autoarea problematizează ideea de moralitate locală, de tăcere complice și de justiție amânată, într-un mod care trimite direct la cazurile de true crime din America rurală, unde toți orbesc și devin surzi în fața nedreptății.
Într-un sens mai larg, romanul poate fi citit și ca un comentariu despre limitele justiției instituționale și despre rolul jurnalismului ca formă de memorie morală. Margot nu caută doar adevărul despre o crimă, ci încearcă să înțeleagă cum o comunitate întreagă a ales să meargă mai departe fără să-și rezolve traumele. În acest punct, „Aici, doar oameni buni” ridică o întrebare inconfortabilă: câte adevăruri sunt sacrificate pentru liniștea colectivă și cine plătește, în timp, prețul acestei tăceri?
De asemenea, se simte constant tensiunea dintre ficțiune și experiența reală a autoarei în zona de true crime. Pe de o parte, această experiență conferă credibilitate investigației și detaliilor procedurale, pe de altă parte, limitează uneori libertatea literară. Autoarea pare mai sigură pe terenul anchetei decât pe cel al introspecției psihologice profunde, iar romanul câștigă mai mult când descrie mecanismele comunitare decât atunci când încearcă să pătrundă în complexitatea emoțională a personajelor.
Chiar și așa, finalul lasă un ecou neliniștitor, mai ales prin ideea că răul nu vine întotdeauna din exterior, ci se naște și se protejează în interiorul comunităților „respectabile”. „Aici, doar oameni buni” funcționează, în ultimă instanță, ca o poveste despre cât de ușor se pot confunda normalitatea și vinovăția.
