”Recolta”, de Jim Crace
Editura Allfa, Colecția Strada Ficțiunii, București, 2015
Traducere din limba engleză de Iulian Curuia
”Două spirale de fum, într-o perioadă a anului care e prea călduroasă pentru un foc de țară, ne iau prin surprindere pe aceia dintre noi care nu s-au ținut de pozne-n întuneric. Pământul nostru e cuprins de flăcări de la un cap la altul. Dincolo de șanțurile de hotar și la adăpostul pădurilor noastre, pe pământ comun, acolo unde ieri nu era nimeni care să facă focul, niște străini și-au ridicat o colibă la lumina milostivă a unei luni de seceriș – patru pereți făcuți în pripă, un acoperiș – și au trimis la cer cea mai îndepărtată dintre cele două spirale de fum. Focul arde jilav. Probabil că au pus verdeață umedă ca să facă fumul mai negru și să nu treacă neobservați. Se ridică într-o coloană care abia dacă se subțiază sau se îndoaie până ce trece de coroana copacilor. Ne spune: ”Au sosit vecini noi; și-au găsit un loc, și-au făcut o vatră; cunosc cutumele și legea. Primul fum le-a dat dreptul să rămână.” Mai vedem.”
Astfel începe romanul ”Recolta” al lui Jim Crace, de curând desemnat câștigător al celei de-a XX-a ediții a prestigiosului International IMPAC Dublin Literary Award 2015. Ne aflăm în fața unui spațiu primordial, așa cum îl vedem noi peste ani, dar pe care autorul englez l-a descris extraordinar de bine, e vorba despre satul medieval din lumea britanică (deși, cu ușurință, ne putem închipui că organizarea descrisă, muncile câmpului, viața sătenilor sau a notabilităților a fost destul de asemănătoare în tot Evul mediu occidental). Un sat închis, așa cum erau multe altele, organizat de sine stătător, în care viața roia în jurul câmpului și al conducătorului, aici conașul Kent, un om blând, care administra totul aproape neștiut, de la o distanță bine calculată.
În acest univers aproape etanș, unde totul mergea de la sine fără legi și aparent fără reguli, viața și soarta locuitorilor erau bine stabilite, dar atât de diferite față de modernitate, principalele preocupări fiind cele de muncă la câmp, pe lângă respectarea cutumelor și ascultarea stăpânului locului. Ei bine, și aici se pot întâmpla evenimente care bulversează comunitatea, cum ar fi, în primul rând, acel foc de la marginea localității, descris în citatul care deschide această recenzie, semn că anumite persoane, necunoscute, doresc să se stabilească pe acele locuri. Venirea lor înseamnă o schimbare de la viața fadă și monotonă de până atunci și, de aceea, întocmai ca un funcționar public dornic să rămână toată viața pe acel post ”călduț”, și locuitorii sătucului nostru resping pe noii veniți, amenințându-i cu moartea, sechestrându-i și acuzându-i de toate relele întâmplate în comunitate.
Naratorul este totuși parcă un altfel de țăran, pe care îl simpatizăm treptat pentru că, alături de conașul Kent, este și el un om care a trăit altfel de vremuri și a călătorit și în afara satului, fiind de altfel un ”străin”, un om cu greu integrat în acest sat în care trebuie să muncești tot timplu, și de aceea privit un pic ca neavenit, mereu suspect atunci când ceva neobișnuit se întâmplă. Treptat, se integrează, pentru ca, spre final, datorită desfășurării evenimentelor, sufletul să fie îndoit că ”satul pe care l-a ales” nu mai există în forma cunoscută de el:
”Oricât de bizar ar părea, cred că sunt emoționat. Am terminat cu aratul. Am însămânțat pământul. Vremea îmi amintește că, bătut de ploaie sau de soare, pământul le rabdă pe toate, glia rămâne, țarin va dăinui în vecii vecilor. Mirosul ei e înțepător și iute. Asta e fericirea.”
Destabilizarea unui sat medieval venea mai puțin datorită imixtiunii unor vizitatori, locuitori temporari sau nu, așa cum s-a întâmplat la aprinderea focului de la începutul romanului. Ea venea datorită transformărilor din societate, din comunitate, venite odată cu dezvoltarea tehnologică sau o nouă organizare administrativă. Și aici, se întâmplă același lucru, similar cu dispariția sau restrângerea rurarului din ultimele secole, într-un sat cu un stăpân blând, care contribuie la culegerea anuală a recoltei și la respectarea cutumelor locului, și fără nicio Biserică, unul dintre regretele cele mai mari ale naratorului (”Trăim mai departe, așadar, nu fără cuvioșie, ci fără nevolnicie, alegând să nu ne amintim prea des că există un Iad și un Rai și că multe dintre lucrurile pe care le facem zi de zi sunt, de fapt, niște păcate.”)
De la primele pagini, vedem semnele dezintegrării lumii rurale, care vine fără să fim cu adevărat conștienți de ea: un om din afara satului este tocmit pentru a face harta locului, iar un alt stăpân sosește curând cu zvonuri din cele mai teribile. Printre acestea, cel care îi sperie pe toți este acela că recolta va fi ultima, curând pământurile lor fertile fiind destinate creșterii oilor, ceea ce înseamnă o schimbare radicală a felului de a fi, de a trăi, de a mânca sau bea, de a muri. Elogiul pământului iubit, care le asigură toate cele necesare traiului, este prezent aproape la fiecare pagină și constituie una dintre cele mai frumoase laude la adresa naturii pe care le-am citit frumoase (romanul este ”pășunist” în sensul propriu și bun al cuvântului):
”N-a fost nevoie de multe zile de muncă ca să-mi dau seama că pământul însuși e, de la un capăt la altul, aspru și neprimitor. Nu are răbdare, de fapt. Nu poate să aștepte. Nu există niciun anotimp pe care să-l poți petrece în reverii și meditații. Nu vrea să ne dea răgaz de odihnă sau de ezitări; nu vrea să ne dăm puțin înapoi și să vorbim despre frumusețea lui sau să născocim un cântec pentru el. N-are timp să ne asculte cântecele. Ne cere doar să nu obosim în munca noastră grea. Vrea să ne vadă cu pielea tăbăcită, cu gâtul și brațele arse de soare, mai negre decât un burlan de coș; vrea ca munca să ne facă subțiri și viguroși. Ne muncește cât e ziua de lungă și noaptea iar ne chinuiește; astea sunt încercările, taxele de care se plâng sturzii. În fiecare an, marea noastră sarcină e să ne apărăm împotriva foametei și a eșecului cu unelte și utilaje. Zgomotul lor ne surzește. Dar așa trebuie să ne trăim viața.”
Mi-a plăcut romanul lui Jim Crace, are un subiect surprinzător și chiar dacă nu este o capodoperă, consider că dintr-o idee bună – analiza minuțioasă a satului medieval și a cutumelor sale –, documentare suficientă – nu poți construi pe un asemenea subiect, nu te poți întoarce în timp atâtea secole fără să studiezi arhivele, fără să faci o documentare seriosă (deși nu există bibliografie la final) – și ceva talent se poate naște o carte bună, cea de față.
