Răul cel mai mare: ”Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism și unicitatea Șoah-ului”, de Alain Besançon
Editura Humanitas, Colecția 12 cărți despre lumea în care trăim, București, 2018
Traducere din franceză de Mona Antohi
Lucrarea lui Besançon nu este atât de veche (a fost publicată inițial în 1998), dar atinge câteva subiecte care par a fi dezbătute în plan ideatic de foarte multe decenii, unul dintre acestea fiind răspunsul la întrebarea ”Care a fost răul mai mare, nazismul sau comunismul?” Plecând de la aceasta, autorul francez dezvoltă în multe probleme mai complexe, care includ atât cele două mari tare ale secolului al XX-lea, cât și discuții privind Holocaustul, religia, nostalgia și propovăduirea societăților totalitare la începutul mileniului al treilea.
Primele trei mari capitole se ocupă cu cele trei mari forme de distrugere care au fost aduse de sistemele totalitare recente – și anume distrugerea fizică, distrugerea morală și distrugerea politicului – semn că au existat mai multe trăsături comune între cele două rele aparent ireconciliabile:
”Își propun să ajungă la o societate perfectă înlăturând obstacolul malign care le stă în cale. Se pretind filantropi pentru că urmăresc, unul binele întregii umanități, celălalt binele poporului german, și pentru că acest ideal a dezlănțuit forme entuziaste de devotament și acte eroice. Dar ce îi apropie cel mai mult e faptul că ambii și-au arogat dreptul – sau au considerat că au datoria – de a ucide, folosind în acest scop metode asemănătoare, la o scară nemaiîntâlnită în istorie.” (pag. 9)
În privința distrugerii fizice, se constată că aceasta a avut loc în mai multe etape (din care primele patru sunt comune): expropierea, concentrarea, operațiunile mobile de ucidere, deportarea, centrele de exterminare (specifică doar nazismului), execuția judiciară și foametea (ultimele două, specifice comunismului). Fiecare dintre aceste forme de distrugere este analizată succint, dar concluzia este că maniera de ucidere „nu este un criteriu de evaluare. Trebuie să rezistăm tentației de a considera o moarte mai atroce în sine decât alta; nici una nu poate fi privită de aproape. Nimeni nu poate ști ce simțea un copil care inhala gazul Zyklon B sau care murea de foame într-o izbă ucraineană. Câtă vreme oamenii erau uciși în absența oricărei justiții, trebuie să admitem că au pierit cu toții într-un mod oribil, atât unii cât și alții, fiindcă erau nevinovați.”
Mai departe, distrugerea morală, distrugerea minților și a sufletelor, a avut un efect profund asupra oamenilor (care au devenit ușor psihanalizabili), nu numai în timpul în care aceste regimuri erau la putere, ci și mulți ani după (efectele comunismului se văd acum clar, în mințile pierdute ale celor care urmăresc, de exemplu, Antena 3). Una dintre metodele cele mai consacrate este ”falsificarea binelui”: totul este înfrumusețat, atât doctrinele, cât și realitatea, oamenii răi devin buni, iar acțiunile lor, mereu ascunse și cu intenții de bunăstare personală, sunt preamărite, oamenii văzând doar partea frumoasă a lucrurilor. Nu-i așa că, pe alocuri și la un nivel mai mic, cel puțin pentru moment, totul seamănă cu timpurile prezente, cu epoca manipulării și a adevărului mistificat? La fel, distrugerea politicului este o altă formă de distrugere care a avut efecte pe termen lung, iar formele partidelor politice, mai ales ale celui comunist, s-au perpetuat, fără schimbări majore, și în partidele de influență totalitară ce domină în prezent Europa de Est.
Dincolo de aceste forme de distrugere, comune în multe aspecte, este clar că nici în acest moment, în care crimele și contradicțiile fiecăreia sunt masive, cele două – comunismul și nazismul – nu sunt privite la fel. Propovăduirea nazismului și antisemitismul sunt interzise prin lege, constituind în multe state infracțiuni, în vreme simpatiile și nostalgiile față de comunism sunt permise, uneori chiar încurajate, iar partide comunistoide au existat inclusiv după căderea Cortinei de Fier. De ce această diferență, se întreabă Alain Besançon, ridicând mingea la fileu pentru o dezbatere ulterioară, chiar de conștiință, pentru ca fiecare din cititorii săi să-și propună un răspuns după o analiză atentă.
Un alt subiect foarte sensibil, care este analizat cu pertinență în acest volum, este raportul dintre cele două mari tare ale secolului trecut și religie, respectiv conștiința religioasă. Dacă trecem peste memoria evreiască a nazismului, o temă foarte discutată în lumea modernă și, în același timp, foarte sensibilă, o altă perspectivă interesantă în această carte a fost cea despre uitarea creștină a comunismului, care discută despre felul în care comunismul a fost instaurat, a ucis și a condus o perioadă destul de lungă o regiune extinsă a lumii, în pofida așezării lui pe un tărâm profund creștin: cum a reușit să ajungă la o asemenea amploare? de ce nu s-au răsculat creștinii, de ce nu a existat o rezistență mai puternică a celor care se consideră toleranți și smeriți împotriva intolerenței și criminalilor comuniști? Alain Besançon consideră că lumea creștină ar trebui să se simtă responsabilă pentru comunism, fie și doar pentru că a încurajat uitarea și iertarea, prin intermediul preoților:
”În principiu, lumea creștină ar fi trebuit să se simtă preocupată, chiar responsabilă, în fața rezultatului aventurii comuniste. Tocmai în sfera sa se dezvoltase ideea unui simț al istoriei orientat spre mântuirea universală; se ascuțise așteptarea unei eliberări definitive, a unei purificări generale, a unui triumf al binelui. Niciodată totuși perversiunea acestor idei nu antrenase într-un asemenea grad nelegiuirea și niciodată păcatul nu se răspândise până într-atât pe pământ. Asta trebuia să dea de gândit. Or, lumea creștină nu numai că a uitat, ci, la îndemnul preoților, a considerat uitarea ca pe o operă pioasă.” (pag. 102-103)
”Nenorocirea secolului” este o carte mereu actuală, care tratează felul în care ororile secolului trecut au distrus omenirea din punct de vedere fizic, moral și politic, poate și religios. Faptul că, în prezent, citim și discutăm despre astfel de subiecte sunt o dovadă că avem puterea și dorința de a renaște.
