”Raiul găinilor”, de Dan Lungu
Editura Polirom, Colecţia Top 10+, Iaşi, 2012
Sunt un admirator al noii literaturi româneşti şi încerc să recuperez pe cât posibil rămânerea în urmă. Poate şi din acest motiv, recunosc că urmăresc cu atenţie noile apariţii din Colecţia (ieftină) Top 10+ a Editurii Polirom, care reeditează scrieri importante ale literaturii româneşti şi universale ale ultimilor ani.
A treia carte a lui Dan Lungu pe care o citesc îşi păstrează acea atmosferă de Românie postcomunistă, dar cu adânci reflexii din trecut, pe care am descoperit-o şi în „Sunt o babă comunistă!”: viaţa omului simplu se simte mai greu după evenimentele din decembrie 1989, pentru că transformările prin care a trecut nu sunt deloc simple, sunt radicale, iar gândurile şi acţiunile sale sunt cu totul altele. Dacă „baba comunistă” era o admiratoare aproape necondiționată a fostului regim, susținând că apariția democrației (chiar în varianta neo-românească) i-a distrus bătrânețile, personajele din ”Raiul găinilor” sunt împărțite între nostalgia trecutului și fericirea nepăsătoare a prezentului.
Despre ”Raiul găinilor” am scris mai multe pe ClubDiverta.ro, dar câteva considerații scriu și aici: În primul rând, dialogurile dintre aceste personaje sunt extrem de amuzante, suculente, fiind în același timp sincere, pentru că ilustrează modelele comportamentale ale societății românești. Locuind pe o stradă de case, sunt încă feriți de consumerismul orășenesc, de sistematizare, de organizare tipică, fiind un sat de sine stătător într-un oraș provincial. Vin momente în care sunt însă și amenințați cu sistematizarea și, într-un limbaj specific, fiecare analizează cu cuvintele și gândurile proprii ce înseamnă mutatul la bloc: „Vestea a căzut ca o ploaie cu peşti, lăsându-i muţi de uimire şi spaimă. Nu reuşeau cu niciun chip să-şi imagineze strada lor rasă de pe faţa pământului, şi ei mutaţi „în cutiile de chibrituri, suspendaţi în aer, fără pământ sub picioare” (Traian Geambaşu); „în blocuteţele cu pereţii cât foiţa de ţigară, unde niciun pârţ nu poţi trage fără să te ştie vecinul, darămite să te cerţi cu nevasta sau să-ţi baţi copiii” (dom’ Petrică); „unde iarna trebe să îmbraci caloriferele să nu crape de frig, iar vara, de cald, te bagi în cadă, sub apă, cu un pai în gură” (tataia Hrib); „unde pui pătrunjelul în ghivece şi murăturile în balcon” (Milica); „unde bei apă din şurub şi plouă cu căcat prin ţevi de plastic, casele stau peste case, vine sfârşitul lumii, fraţilor, rugaţi-vă Domnului nostru Iisus Hristos, ne vom târâi ca viermii pe sub dărămături la cutremur, vine sfârşitul lumii, oameni buni, mieii Domnului stau unii peste alţii ca la Sodoma şi Gomora!” (Hleanda)”.
Și, ca să închei cu unul dintre aceste personaje, vă las în compania unui citat ilustrativ, care ne demonstrează că lucrurile bune (din perspectiva acestuia) care s-au făcut în comunism nu au fost uitate și că sunt acțiuni, gânduri sau evenimente care se puteau continua, mai bine, mai folositor pentru oameni, și după 1989: „V-am spus că eu sunt ca animalele, simt tot. Eu cred că deagaba ne dăm rotunzi acum, într-o zi comunismul o să se întoarcă. Şi atunci să-i văd eu pe ăia de mănâncă rahat prin gazete şi pe la televizor pe unde or să scoată cămaşa. Parcă văd că o să le trimit pârjoale cu praştia peste zid la Jilava. Ăştia care acum trag minciuni, ăştia cred că râdeau în visul meu. Ăştia care n-au reuşit nici măcar să văruiască blocurile pe care le-a construit Ceauşescu, darămite să mai facă altele noi…”
