‘Evreii, Ardealul și ”Unirea”’ este titlul si tema articolului lui Tiberiu Roth din revista Baabel. Este un articol interesant, care invita la discutii, aduce multe informatii si ii lipsesc altele. Iata una dintre informatiile care invita la reflectie si discutie: ‘ ”Legea naționalităților” adoptată în 1868 a avut ca obiectiv reglementarea echitabilă a drepturilor, relațiilor și raporturilor naționalităților constituente ale Imperiului. Erau asigurate drepturi neîngrădite în folosirea limbii materne, în dezvoltarea culturii naționale. Dar nu era asigurată autonomia râvnită de fiecare naționalitate (adică autonomia pe criterii etnice:):): În ce privește evreii (despre care atunci – și din păcate în Ungaria nici acum – nu era un consens dacă erau o naționalitate!:) a fost proclamată deplina lor egalitate cu toți cetățenii imperiului având garantate fără nici-o îngrădire toate drepturile și libertățile cetățenești, ceea ce în România și în Rusia s-au dobândit abia peste 50 de ani. Nu cred că acest ”gest” (care plasa Ungaria în categoria țărilor democratice) a izvorât dintr-un sentiment spontan de iubire și admirație față de evrei. Mai curând sunt convins că liderii politici au avut în gând să folosească experiența, spiritul întreprinzător și capacitatea de relaționare a evreilor pentru dezvoltarea economică și progresul Regatului (Dualist) Maghiar. Realitatea a confirmat așteptările. Economia țării a cunoscut o rată de creștere rapidă ,în același timp cu progresul științei ,culturii, artelor.’
Cristian Patrascoiu scrie in LaPunkt despre cartea de eseuri a lui Andrei Plesu recent aparuta la Humanitas: ‘”Suntem confiscați de „actualitate”! Adică de „știri”, „analize” politice, informații de ultimă oră, confruntări de partid și reportaje de front din peisajul instituțional al momentului. Toate „fierbinți” și trecătoare. Cartea de față încearcă să iasă din strânsoarea acestor actualități evanescente (inactuale în fond, de vreme ce se uită în câteva zile), pentru a sonda teritoriul unor aparente „inactualități”: cele despre care nu prea vorbim, în ciuda relevanței lor universale și a impactului lor constant asupra vieților noastre. „Inactualități” care ne macină subliminal, care constituie, de fapt, substanța inevitabilă a căutărilor, spaimelor și nedumeririlor noastre. Nu promit că, la capătul lecturii, cititorul va fi „edificat” asupra problemelor de care m-am ocupat: rostul și istoria inimii, neliniștile și promisiunile bătrâneții, meteahna prostiei, sensul răului. Dar va regăsi, poate, un repertoriu de întrebări acute, cu a căror țesătură nu mai apucă, „ocupat” cum este (cum suntem toți), să se confrunte. Îmi fac iluzia că paginile acestea vor avea măcar efectul unor scurte promenade igienice, în afara hărțuielii cotidiene.” notează Andrei Pleșuîn preambulul cărții cu privire la specificitatea acestor tematici și, pe cale de consecință, cu privire la diferența specifică a acestui demers editorial.’
Andreea Iulia Toma scrie la BookHub despre ‘Amuleta’ lui Roberto Bolano aparuta la Editura Univers: ‘Auxilio Lacouture este una dintre vocile care mi-au atras atenția pe când citeam „Detectivii sălbatici”, mai cu seamă unele dintre confesiunile sale și m-am bucurat să le găsesc în variantă extinsă în acest mic roman în care ea joacă rolul de narator, dacă îi pot spune astfel. Pe când citeam vastul roman al lui Bolaño, nu aveam cunoștință că în „Amuleta” mă voi reîntâlni cu Auxilio și o voi asculta pe îndelete, așa cum îmi și doream. De aceea plăcerea lecturii a fost dublată de dorința împlinită, căci, neîndoielnic, cea supranumită „mama poeziei mexicane” părea că are mult mai multe de spus. De altfel, nu este singura voce din „Detectivii sălbatici”pe care mi-aș dori să o aud din nou. Și mă gândeam că, oricât de stufos ar părea romanul respectiv, putea fi mult mai întins, judecând după potențialul narativ pe care fiecare confesiune îl are. Dar nu atunci, nu acolo. Recomand așadar „Amuleta” celor care au pătruns deja în opera lui Bolaño, mai cu seamă celor ce au citit și „Detectivii sălbatici”, deși nu e o condiție obligatorie. La fel de bine, acest scurt roman i-ar putea atrage pe potențialii cititori către scrierile mai vaste ale chilianului. Ce mai tura-vura, îmi place teribil cum scrie Roberto Bolaño și nu numai că nu mă sperie dimensiunile atunci când ar fi cazul, ci îmi doresc ca paginile să nu se mai termine. Iar „Amuleta” ar putea fi și un intermezzo între „Detectivii sălbatici” și „2666” pentru că în cele aproximativ 120 de pagini ale sale regăsim atât personaje și episoade relatate pe scurt în „Detectivii sălbatici”, cât și referiri la anul 2666 (nu că acesta ar fi singurul an din viitor invocat de Bolaño, dar apariția unui roman cu acest titlu te îndeamnă să cauți aici o semnificație cât de vagă pentru ceea ce va să fie ultima scriere a sa). Interesantă incursiunea în viitor care aduce laolaltă nume de scriitori mai mult sau mai puțin cunoscuți și diferiți ani mai apropiați sau mai îndepărtați. Câteva paragrafe ce se vor premoniții, cel puțin în text, sau poate doar un vis la granița dintre realitate și ficțiune, cum, de altfel, sunt multe alte pasaje din acest roman inedit.’
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Mihai Eminescu, românul absolut: facerea și desfacerea unui mit”, de Lucian Boia
–”Poate Estera”, de Katja Petrowskaja
–”Operațiunea Nor de furtună. Biroul de investigații nr. 2”
–Fragment în avanpremieră: ”Încetează cu minciunile tale”, de Philippe Besson
