‘„Cultura este un aliment spiritual”, spune Ioan Holender, directorul onorific al Festivalului George Enescu. Din postura sa, nu numai ca fost director al operei din Viena, ci şi ca muzicolog şi om de artă, are dreptate. Şi ca orice aliment spiritual, europenii ar trebui să aibă nu dreptul ci posibilitatea de a-l consuma atît de des cît se poate, atît de rapid pe cît doresc.’ Aceste cuvinte sunt preluate de Iulia Badea Gueritree in comentariul sau special pentru editia Web a ‘Dilemei Vechi’. Detalii despre programul festivalului pot fi gasite si in articolul Cristinei Sarbu din „Observatorul Cultural’.
Marius Chivu a citit si a scris tot in Dilema Veche despre cartea lui Călin Torsan, ‘O zi. Ultima’, aparuta la Casa de pariuri literare, 2011: ‘Călin Torsan este un umorist iconoclast cu un limbaj explicit şi un fin simţ al dramaticului, care-şi poate orchestra textul pe mai multe niveluri de semnificaţii şi expresivitate, în aşa fel încît să te surprindă şi să te ţină în pagină. Astfel că, deşi cartea lui este cronica unei zile care nu anunţă nimic, reuşeşte să ne spună, de fapt, cîte ceva despre toate. Această a treia carte a sa (cu toate că apare la cea mai mică dintre editurile care l-au publicat pînă acum) este şi cea mai bună. Călin Torsan este pe cale să devină un minimalist major.’
Tot aici Claudiu Constantinescu scrie despre ‘Omul cu cercurile albastre’, traducerea cea mai recenta aparuta din romanele lui Fred Vargas, poate cel mai de succes autor de carti politiste din Franta de azi: ‘Mi s-a părut un titlu frumos pentru un roman poliţist, aşa că, poftind ca tot omul la puţină iluzie de vacanţă, mi-am zis să-mi ofer o lectură augustă (adică de lună august), fără creion în mînă, că n-o fi foc. Cartea n-a zis nu, dar a avut grijă să fie foc de simpatică şi de isteaţă, şi foarte şic în perversităţile ei benigne, de policier rafinat.’
Daniel Cristea-Enache recenzeaza in ‘Observatorul Cultural’ a doua editie a cartii Dorinei Grasoiu ‘Batalia ‘Arghezi” a carei tema este sinuoasa traiectorie artistica si ideologica a poetului din Martisor in cariera sa de sapte decenii. Analiza este deosebit de interesanta, cartea insasi incepand sa aiba o istorie a ei, prima editie fiind publicata in 1984 si a doua in 2010: ‘Arghezi, în contextul de extremă dreapta al primului fragment, devenise, în ochii lui N. Davidescu, „o apariţie literară iudaică” definită prin „lipsa de intelectualitate” şi „plăcerea de a juca pe sensuri lăturalnice cu cuvîntul”. Literatura sa e primită cu rezervă în „cercurile curat româneşti”, anunţă şi ameninţă N. Davidescu, fost admirator dat peste cap. După doisprezece ani, în 1948, şi în contextul de regim comunist proaspăt instalat, Sorin Toma îl va denunţa în Scînteia: „Arghezi a ajuns să strecoare publicului cititor o adevărată contrabandă de droguri, stupefiante, afrodisiace şi otrăvuri spirituale”; „La noi în ţară, însă, în Republica Populară Română, nu se vor mai găsi critici care să se extazieze în faţa poeziei deznădejii şi a morţii, sau în faţa poeziei bubelor şi puroiului”…Mereu judecatul Tudor Arghezi; cîştigătorul pe termen lung Arghezi.’
Geo Serban il recupereaza tot in ‘Observatorul Cultural’ din meandrele memoriei pe Adrian Rogoz: ‘Afişa zîmbetul deschis, de natură să asigure lumea că nici o bîrfă, nici un cancan nu făceau casă bună cu „zăpăucul” Rogoz. Din orgoliu (sau din timiditate), a rezistat tentaţiei de afiliere la „găşti” în vederea întrajutorării promoţionale. Rafinamentul l-a desemnat unei singure asocieri cu spirite de aceeaşi nobleţe în numele cultului pentru memoria lui Mateiu I. Caragiale. Ca şi Şuli (Taşcu) Gheorghiu, debita pe de rost pagini întregi dinCraii de Curtea Veche. Specializarea dezvăluită mai tîrziu avea să-l integreze pe Adrian al nostru în cercul select al fanilor literaturii ştiinţifico-fantastice (pluton condus relaxat de Vladimir Colin). Altminteri, circula printre contemporani prea puţin băgat în seamă, indiferent la onoruri. Astfel încît, încrezător în steaua lui, Rogoz îşi intitula, oarecum ostentativ, volumul de versuri din 1981 – Inima rezistentă. Putea să spună la fel de potrivit: inima irevocabilă sau neînfrîntă, sau integră. Oricare dintre aceste epitete ar fi fost pe măsura caracterului său onest, imun la compromisuri conjuncturale. În consecinţă, nici nu a părut să se sinchisească de ecoul palid al cărţii. Şi era păcat. Inspiraţia lui poetică avea clasă. ‘
Blogul lui Vladimir Tismaneanu a publicat intr-un fel de serial un ciclu de articole care incearca sa dezvaluie ‘Cine a fost Nicu Ceausescu?’ Primul articol apare la acest link, sunt in total sase. Lectura interesanta, cu multe informatii de la prima mana, autorul fiind nascut si petrecandu-si tineretea in cercurile protipendadei comuniste. Cel mai recent articol, un fel de epilog al ciclului se ocupa de persoana lui Petre Roman.
(Dan)
Un articol vast si foarte interesant este consacrat pe Bucurestii Vechi si Noi in saptamana ce a trecut lui Lope de Vega, marele scriitor spaniol, dar insuficient cunoscut de catre contemporani. Articolul este subintitulat „pasiune si cainta”: “Se întâmplă cu Lope de Vega ceea ce îndeobşte întâlnim la creatorii de asemenea anvergură: cu cât portretul omului iese din aura misterioasă, cu atât opera sa devine mai enigmatică şi mai tulburătoare. În plus, descins din Secolul de Aur spaniol, Lope de Vega devine o figură simbolică prin ceea ce acceptă dintr-o tradiţie culturală, prin ceea ce neagă pentru a deschide o epocă, dar şi prin mobilitatea spirituală care îl face, în atâtea privinţe, precursor al modernilor.”
Dan-Liviu Boeriu isi pune multe intrebari in legatura cu o carte care a primit premii, care a fost destul de apreciata in anul ce a trecut, Amor intellectualis, de Ion Vianu: sa-l fi dezamagit? (o alta intrebare, de-a noastra, de aceasta data): „Ce faci când constaţi că acest „roman al educaţiei” nu te edifică asupra unor poteci pe care ar trebui să păşeşti în a-ţi forma o solidă cultură generală, aşa cum a făcut-o, cu ani în urmă, Horia-Roman Patapievici în „Zbor în bătaia săgeţii”? Cum să scapi de senzaţia că e doar o carte a epatării condescendente şi a unei slabe raportări la o epocă contemporană autorului? Cum să recunoşti, fără a părea inaderent cu conţinutul cărţii, că ţie nu ţi-au rămas în minte, după citirea ei, decât portretele reuşite făcute lui Tudor Vianu şi, mai ales, lui Edgar Papu, surprins în strălucirea şi decăderea sa, deopotrivă?”
Eforturile noastre pentru semnalarea articolelor interesante din blogosfera literara si cinefila sunt remarcate de Bogdan, pe MindPorn.org, unde el face o frumoasa paralela intre automat si uman (iar noi speram ca linkurile pe care le semnalam sunt obiective si fac o buna sinteza asupra celor ce se intampla pe blogurile de la noi): „Partea umană a aprecierii pe internet ar putea fi: introducerea articolului într-un agregator, share, like, trimis cuiva pe messenger sau alte modalităţi de transmitere a linkului, ori menţiuni în articole sau chiar mici retrospective pe anumite domenii cu bucăţi din articolul respectiv şi link către ele. (…). Aceste modalităţi “umane” mi se par juste. Pe platforma de articole pot apărea discuţii interesante, iar în cadrul articolelor de tip restrospectivă, pe lângă faptul că găseşti alte postări interesante pe subiectul dat, autorul de obicei îşi expune propria părere despre articol şi subiect, face legătura între cele prezentate şi tot aşa.”
Pe Biblioteca Babel, regasim o recezie interesanta a romanului lui Mario Vargas Llosa, Paradisul de dupa colt, in care sunt istorisite amanunte despre Paul Gaugain si despre bunica acestuia, Flora Tristan: “Llosa a ales să ne prezinte un Gauguin uman, care suferă din pricina sărăciei şi este afectat de lipsa succesului, care are toane şi laşităţi şi îndoieli, care este afectat de sifilis până la a-şi pierde vederea spre sfârşitul vieţii, dar care, în ciuda acestor lucruri, continuă să picteze.”
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi
