Virginia Costeschi publica in BookMag un interviu cu Parinoush Saniee, autoarea romanului ‘Cel care mă aşteaptă’: ‘Această carte v-a schimbat viața? // La mine în țară nu, căci mai scrisesem și înainte. Multe dintre cercetările mele au fost publicate și încă mai există prin bibliotecile diverselor instituții. Poate că m-a făcut cunoscută în lumea scriitorilor și în cercurile literare. M-a făcut să mă simt diferit și asta a fost o realizare. Iar simpatia primită din exterior este dovada că oamenii pot fi uniți de sentimente pozitive, în ciuda credințelor și convingerilor politice, și m-a umplut de bucurie.’
Rontziki scrie la Evantaiul memoriei despre ‘Nimicul de temut’ al lui Julian Barnes: ‘Se pare că genul acesta de scriere este cea la care Barnes se pricepe cel mai bine. Nimicul de temut nu este un roman, este, mai degrabă, o carte autobiografică având, însă, ca temă centrală moartea. Să zicem că subiectul nu sună foarte atrăgător şi că nu avem oricând dispoziţia necesară pentru a citi o scriere care analizează, până la cele mai interesante şi negândite idei, un moment al vieţii (sau nu chiar) la care nu ne grăbim, de regulă, să medităm. Dar vă pot asigura că, în ciuda temei, această carte este, poate, cea mai amuzantă dintre cărţile lui Barnes.’
‘Un roman alunecos’ – asa caracterizeaza Marius Chivu de la Dilema Veche romanul lui Radu Mareş, ‘Deplasarea spre roşu’: ‘Scris foarte bine – limpede, fluent, îngrijit – de un prozator profesionist, construit pe mai multe piste, cu glisări şi deschideri narative, cu „deplasări“ de istorii, personaje şi sensuri, romanul ridică întrebări şi lasă loc mai multor interpretări, din care cele în cheie psihanalitică (avînd basmul fraţilor Grimm ca model simbolic) sau alchimică sînt cele mai atractive. Există şi scăderi care pot fi reproşate (umpluturi şi banalităţi, personaje fuşerite, inconsistente psihologic sau abandonate, vagul socio-politic optzecist şi localizările aproximative), dar la fel de bine ele pot fi justificate de însăşi natura şi convenţia confesiunii eterogene, de construcţia simbolică sau asumat înşelătoare, favorizînd pistele false, incongruente. Dincolo de toate astea însă (sau poate tocmai datorită lor), Deplasarea spre roşu rămîne probabil cel mai intrigant roman al anului. ‘
Dana PÎRVAN-JENARU scrie la Observator Cultural despre romanul lui Dumitru Radu Popa – ‘Sfinţi, vînturi şi alte întîmplări’: ‘Autorul amestecă fundalul realist al începuturilor comunismului românesc cu elemente autobiografice şi reveria de basm cu ludicul uneori absurd, conferind romanului o structură multistratificată. Într-o singuratică aflare de sine, rămas fără vise de aproape un an şi cu vînturile rotindu-i împrejur în mijlocul pădurii, Toni se reîntîlneşte – de data aceasta faţă în faţă – cu făpturile binecunoscute din basmele copilăriei sau cu sfinţi. Deodată, se trezeşte purtat pe sus, în palmă, de Omul Nopţii, care îl duce în Cimitirul de Vise, atenţionîndu-l: „Du-te, plimbă-te acolo, caută-ţi visele, dar ele nu vor fi musai plăcute şi liniştitoare, depinde ce ai în tine“. Toni se miră de relaţia cordială dintre acesta şi Fata Pădurii, iar explicaţia primită constituie un punct-cheie al romanului: „Răul de afară e atît de mare, că pînă şi stihiile îşi dau mîna să poată face un dram de bine“. „Răul de afară“ se dovedeşte a fi opresiunea regimului comunist din România, reprezentat în carte de o veritabilă „echipă de şoc“ a Securităţii care se străduieşte să anihileze „bandiţii“ din munţi şi mai ales să-i convingă pe greco-catolici că religia lor nu mai există şi că trebuie să treacă la ortodoxie – „biserica slujitoare“ –, aliată Securităţii. Interogatorii, arestări, ameninţări, morţi suspecte – toate pentru a-i controla pe nesupuşii catolici.’
(Dan)
Pe BookMag, Dan Coman ne povesteste despre o zi din viata de scriitor: „Scriu proză doar atunci cînd nu mai am forţă pentru poezie (şi uite, ce chestie, sunt deja 4 ani de cînd n-am mai scris un poem, dar am terminat două romane…). Cu poezia nu se poate oricum şi oricînd. Trebuie să aştepţi, să vină ritmul, să se tulbure logica. Pînă atunci merită jocul acesta cu proza. Pentru mine e doar un joc. E mult, mult mai simplu să scrii proză. Un bun exerciţiu pentru cînd vor veni lucrurile cu adevărat importante.”
Pe blogul Capricornk13, o impresie grozava lasata de Cimitirul din Praga a lui Umberto Eco, despre care am scris si noi aici (aceeasi impresie faina, de altfel): „In traditia deja consacrata mai putin in Numele trandafirului, dar beton in Pendulul lui Foucault, Eco isi mai bate joc de un loc sacru al teoreticienilor conspiratiei – de data asta Protocoalele inteleptilor Sionului sau, ma rog, toata aberatia legata de conspiratia mondiala a evreilor. Cimitirul de la Praga exista, iar cartea e despre dezvoltarea cu condimente a povestii conform careia, pe la o mie opt sute si ceva a avut loc acolo o intalnire a tuturor marilor rabini din lume (ma rog, mai mult Europa), care au pus bazele infiltrarii evreilor in toate domeniile, astfel incat sa se indeplineasca ceea ce toti imbecilii pamantului iau de bun – preluara conducerii efective a lumii de catre ei. (…) In concluzie, Cimitirul de la Praga nu e un roman exceptional, si am vazut ca s-a mai scris asta, in general lumea l-a considerat sub trandafir si pendul, insa e foarte distractiv si placut de citit. In plus, ai ocazia sa te bucuri inca o data de extrema eruditie a lui Eco si de stilul lui de a scrie. Mie personal mi-e foarte drag italianul, nu in ultimul rand pentru inversunarea lui in a expune prostia in masa legata de diversele teorii ale conspiratiei.”
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi
