La liternet.ro gasim o relatare a lui Oltea Zambori de la ultima seara a festivalului Gărâna Jazz, 2012: ‘Gărâna Jazz 2012 a însemnat, pentru mine, a patra ediţie la care am fost prezentă şi prima la care am stat de la început până la sfârşit. A fost o minune, iar cele câteva lipsuri de pe parte organizatorică nu au diminuat experienţa fantastică de care am avut parte. Aşa cum tot zic de o vreme încoace, experienţa Gărâna Jazz e una de care ar trebui să aibă parte, măcar o dată în viaţă, orice iubitor de muzică, chiar dacă nu e un consumator fidel de jazz. Spectacolul de pe scenă, decorul fantastic al muntelui, pâinea caldă şi mâncarea adevărată, de ţară, sunt cele mai bune motive pentru o excursie la mijloc de iulie, in orice an.’ Odata sper sa ajung si eu acolo, la una dintre editiile viitoare ale acestui festival.
Andrei Rus si Gabriela Filippi ii iau tot aici un interviu cu Andrei Gorzo: ‘F.M.: Vorbeşti de mai multe ori în cronicile cuprinse în volum despre criticul american de film Pauline Kael. Dar printre cei cărora le dedici cartea se numără şi criticul român Alex. Leo Şerban. A avut vreo influenţă acesta din urmă în modul în care te raportai la cinema în acea perioadă? A.G.: Doar polemic, fiindcă Alex. Leo Şerban era în dezacord cu majoritatea lucrurilor pe care le fac în cartea aia. Între timp am ajuns să-i dau dreptate. Acum sunt complet de acord cu poziţia lui. El a sesizat faptul că foloseam filmele foarte proaste de tip Azucena (n.r.: 2005, regie Mircea Mureşan), sau Margo (n.r.: 2006, regie Ioan Cărmăzan), sau Păcală se întoarce (n.r.: 2006, regie Geo Saizescu) pe post de pretexte pentru nişte exerciţii de stil umoristic şi chiar m-a atacat la un moment dat pe un forum. Spunea că în pofida indignărilor mele virtuoase faţă de CNC, cu care tind să-mi închei acele articole, până la urmă faptul că încerc să fiu spumos pe marginea lor nu e cel mai eficient mod de a le ataca. Politica lui Alex. Leo Şerban, începând de prin 2003-2004, era să ignore filmele româneşti foarte proaste şi considera că, dacă ar fi să le execuţi, lucrul trebuie făcut foarte murdar, scurt, dureros, să nu se mai ridice. Aşa, eu făceam un fel de număr de step pe marginea lor, care, spunea el, poate avea inclusiv efectul secundar pervers de a le face simpatice cititorului. Evident că cititorul care aprecia exerciţiile mele de stil era prea sofisticat pentru a se duce să vadă Azucena. Faptul că filmele alea reprezintă o cinematografie aflată în faliment moral şi un sistem de finanţare corupt nu prea transpare din acele texte. Nu m-ar mira ca unele din filmele astea să fie reabilitate mai târziu ca plăceri vinovate. Nu ar fi neapărat o problemă, dar la momentul în care scriam cronicile acelea miza bătăliei era alta – prea mulţi bani se duceau pe asemenea proiecte dintr-un fond public. Or intenţia mea la acea vreme era să le distrug, să nu se mai facă astfel de filme.’
Schița – un gen literar de traditie in literatura romana pare a fi neglijat in ultimele decenii. Poate aparitia unui scriitor ca Petre Barbu al carui volum de schițe si nuvele ‘Pana la capatul liniei’ este recenzat de Daniel Cristea-Enache in Observator Cultural sa schimbe cu ceva situatia: ‘La un maximum de potențial epic se află Petre Barbu în regimul realist și „minimalist” al schițelor sale – ce fac din Pînă la capătul liniei o apariție de prim ordin. Dacă nuvelele sînt vădit construite, lucrate și prelucrate, cu efecte de surpriză nu întotdeauna surprinzătoare și cu o ironie stabilind distanța între autor și lumea pe care o traversează ficțional, schițele par „rupte din viață“. Autenticitatea lor e remarcabilă: lucru cu atît mai greu de obținut, cu cît Petre Barbu asumă, în ele, condiția jurnalistului de anduranță, tăvălit de propria meserie prin toate situațiile, gesturile, cuvintele și clișeele noastre. Există, de altfel, cîteva texte (Carnavalul nemuritorilor, Să trăiți, șefu’!, Vrei un job? Taie-ți aripile!) în care viața de ziarist este surprinsă printr-o lentilă ea însăși jurnalistică, nu scriitoricească. Aici, socialul și politicul apar nefiltrate, la scara de 1/1, într-o echivalare fără rest a identității de autor cu cea de ziarist profesionist într-o breaslă amenințată cu precaritatea economică și dispariția propriu-zisă. Boc, Băsescu, protestele din ianuarie și jandarmii din Piața Universității apar fulgurant în cadru, întrucît fotografierea realității înconjurătoare nu poate ocoli nici figurile, nici evenimentele zilei. ‘
O portie de nostalgie ne este servita de Adrian-Silvan Ionescu care scrie despre expozitia ‘Pif în România, un erou al Epocii de Aur’, organizată de Institutul Francez, la Sala Dalles: ‘Vizitatorul vede – sau, în multe cazuri (ca al meu), revede – rubricile și personajele dragi, dar află și informații despre desenatori, care, la vîrsta infantilă, ne interesau prea puțin, iar, dacă numele lor ne rămîneau, cumva, în memorie, nu știam prea mult despre ei. Fișe complete însoțesc fiecare serial sau personaj. Nu lipsește aproape nici unul dintre colaboratorii din perioada de „maturitate“ a revistei, adică din intervalul 1970-’90. Cum, la fel, nu erau absente nici personajele, mai vechi sau mai noi: Placid și Muzo, Pif le chien și Pifou, fiul său (desene Rmas), Totoche et ses copains (text și desene Tabary), Gai-Luron (desene de Gotlib), Nestor ocnașul filozof, Horace cheval de l’Ouest (desene de Poirier), Tristus-Rigolus, Dicentim le petit Franc, La Jungle en folie (desene de Mic Delinx), Arthur, Le cocombre masqué etc. Acestea erau personajele comice din familia desenelor animate. Lor li se alăturau tipurile „serioase“, aventurierii și justițiarii, eroii de roman serial, care ne înfierbîntau imaginația infantilă: Teddy Ted (desenator Gerald Forton), Davy Crockett, Loup Noir (desene de Kline), Fanfan la Tulipe (Gaty-Nortier), Robin des Bois (Martin Sièvre), Dr. Justice (Carlo Marcello), Rahan (André Chéret) și, cel mai spectaculos dintre toți, Corto Maltese – ce avea și cele mai frumoase desene, realizate de Hugo Pratt, căruia anul trecut i-a fost consacrată o mare retrospectivă la Pinacothèque de Paris, despre care am scris în aceste pagini (Observator cultural, nr. 327 (585)/28 iulie-3 august 2011, p. 23).’ Despre expozitia dedicata lui Corto Maltese la pinacoteca din inima Parisului (langa Madeleine) am scris si eu pe blogul meu anul trecut, dupa ce o vazusem in iunie 2011.
(Dan)
Despre „Maus. Povestea unui supravietuitor”, de Art Spiegelman scrie Evelina Bidea sub titlul „Holocaustul in benzi desenate” pe Bookaholic: „Art Spiegelman este poate cel mai talentat autor de benzi desenate moderne, dând dovadă nu numai de foarte multă putere de sugestie, ci şi de o sensibilitate ieşită din comun. Până de curând credeam că Persepolis, de Marjane Satrapi, este cel mai bun roman grafic tradus în limba română, căci are și o poveste specială pe lângă imaginile remarcabile, însă Maus tocmai a declasat, în ierarhia personală, romanul iranienei. Fiecare cadru din Maus spune o poveste în sine, fiecare pagină este o metaforă care îi va rămâne cititorului pe retină vreme îndelungată. Maus este un roman grafic pe care îl recomand din toată inima, căci vă va da o cu totul şi cu totul altă perspectivă asupra Holocaustului şi a punctului de vedere al unui evreu asupra perioadei.”
Liviu ne scrie despre singurul roman al lui Ernesto Sabato pe care l-am citit (mi-a fost daruit acum aproape 15 ani intr-o editie de la Editura Univers). E vorba de „Tunelul”, despre care precizeaza: “Cel mai simplu (structură, dezvoltare a acțiunii, straturi, număr de personaje) roman al lui Ernesto Sábato, Tunelul are totuși, după părerea mea, un loc bine stabilit, laolaltă cu celelalte două romane, fie că vorbim despre literatura sudamericană, de limbă spaniolă, sau cea universală. Sábato mi se pare un scriitor de citit și de recitit, de aprofundat, de ținut minte și de recomandat oricărei persoane aflată în căutare de cărți de valoare. Temele pe care le valorifică la maximum (orbirea, politica – nu e cazul în romanul de față, dragostea, secretele tenebroase) nu doar că sunt de neprețuit în cărțile sale, dar provoacă în cititor și niște reacții pe care doar cărțile cu adevărat valoroase ale lumii o pot face.”
Scorillo pe blogul „Toate cele rele” ne povesteste despre romanul „Zbor asupra unui cuib de cuci” al lui Ken Kessey, despre literatura americana si despre scopul pe care l-a avut la citirea acestui roman: sa joace in piesa de teatru cu acest nume. Iata ce spune in introducere: „Am spus-o deja de câteva ori că nu sunt impresionat de literatura americană (atâta cât am citit, adică foarte putin, totuși) pentru că o găsesc pragmatică. Nu am găsit în literatura americană, până acum, acea emoție, acea atenție la hrănirea sufletului pe care o găsesc în alte literaturi. Literatura americană e mai brutală parcă, mai axată pe poveste, pe atmosfera exterioară decât pe cea interioară. E doar o părere surprinsă într-un moment exact de timp, rog fanii literaturii americane să nu arunce cu piatra.” La final, va invita la o tema interesanta la care poate participa oricine.
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi
