Marius Andrei este un fan al cartilor ‘fantasy’ ale lui Brandon Sanderson aparute la noi in Editura TREI despre care scrie pe blogul sau ‘Carti Analogii Antologii’: ‘Eroul Evurilor, împreună cu Ultimul Imperiu și Fântâna Înălțării, constituie o operă de referință a fantasy-ului din toate timpurile. În unele secvențe ale trilogiei, profunzimea scriiturii lui Sanderson transgresează subgenul și devine demnă de orice stirpe nobiliară creativ-elitistă din mainstream. Cosmogonia, sistemul magic, istoria, filosofia, rasele umanoide, peisajele, toate aspectele acestui roman sclipesc de genialitate și de pasiunea cu care au fost finisate. Recomand seria din tot sufletul, ba mai mult, garantez că o să va placă orice a apărut publicat sub semnătura autorului, dacă îndrăgiți măcar un pic fantasy-ul. Încă nu am întâlnit un roman scris de Brandon Sanderson, care să nu mă cucerească imediat.’
Corina Moisei de la BookHub scrie despre „Taierea fecioarelor”, cea mai recenta carte a Tatianei Niculescu, aparuta la Editura Humanitas: ‘Tăierea fecioarelor nu este o carte obscenă, chiar dacă subiectul este unul destul de dificil pentru a fi înțeles: excizia femeilor. Noi, europenele, crescute în confortul căminelor familiare, beneficiare directe ale luxuriantei viețuiri mondene, suntem atât de departe de realitatea acestei probleme, încât nu doar nu ne-o putem imagina pe deplin, ci ajungem să o mistificăm, incluzând-o în registrul unor tradiții de domeniul unui trecut foarte îndepărtat. Tatiana Niculescu rupe tăcerea asupra acestui fenomen, care răvășește societatea africană de secole până în prezent. Și nu o face în modul uzual, cu transpunere de cifre reci și seci, ci pune în scenă un spectacol de o valoare inestimabilă, mai ales pentru educația ulterioară, căci fiți siguri că atunci când veți ajunge la finalul cărții o să mai petreceți clipe în șir într-o stare vecină cu cea a unui catatonic, stupefiați de dimensiunile oribile ale unor cutume vechi de când lumea, care nu doar că schimbă existența a mii de femei africane, ci mai sunt și motivate de propriile victime. S-ar putea spune că avem de a face cu o nouă formă, deja colectivă, a Sindromului Stockholm.’
(Dan)
Ciprian Măceșaru scrie pe Bookhub.ro despre volumul ”Șapte ani buni”, de Etgar Keret: ”Dacă nu ai puțină răbdare, riști să abandonezi cartea, însă după două-trei povestiri nu prea mai ai scăpare, îți dai seama că israelianul e, de fapt, foarte bun. Nu îngroașă, nu apasă aiurea pe pedale, își menține respirația într-un ritm firesc. Nu cerșește emoția cititorului, iar asta devine seducător. Nu face piruete stilistice, volute, nu revarsă din podul scriiturii o armată de cuvinte. Scurte, textele dinȘapte ani buniformează un remarcabil puzzle de proză autobiografică. Sunt texte decupate perfect, fiecare, deși deloc întinse, părând să conțină material cât pentru un capitol de roman. Keret apelează cel mai adesea labackground-ul nostru cultural și emoțional, nu prezintă defectul de a explica acolo unde nu e cazul, de a încerca să manipuleze trăirile cititorului.”
Tot despre ”Șapte ani buni” scrie și Constantin Piștea pe blogul său: ”În proze scurte, întinse pe cei şapte ani dintre naşterea fiului şi moartea tatălui său, Etgar Keret pune accentul, cu mult umor, pe chestiuni personale sau universale. Uneori, episoadele sunt caraghioase, alteori mai degrabă emoţionante, însă întotdeauna au o doză de surpriză care te face să vrei să mai citeşti încă un text, convins fiind că va fi, deşi altfel, la fel de bun. Keret are forţa celui care se stoarce de sinceritate şi îşi aminteşte întâmplări legate de sine sau de familie cu detaşare, amuzament şi autoironie. Se priveşte parcă mereu în contratimp la diverse întâlniri literare, aruncă o privire asupra rigidităţii religioase, analizează necesitatea serviciului militar şi întinde mereu un elastic de sentimente între eul său familiar şi ţara în care s-a întâmplat să se nască.”
Trăim în epoca facebookului, deci a pisicilor, spune Mihai Iovănel. Așa că scrie despre ”13 motani și pisici în literatura română”, pe Scena9.ro. Printre ele, cele evocate de Ion Creangă: ”Sunt clasice pasajele dinAmintiri din copilărieîn care Creangă evocă pisicile: „stâlpul hornului unde lega mama o șfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei”; „după ce se aprindea opaiţul, și tata se punea să mănânce, noi scoteam mâţele de prin ocniţe și cotruţă și le flocăiam și le șmotream dinaintea lui, de le mergea colbul; și nu puteau scăpa bietele mâţe din mânile noastre până ce nu ne zgâriau și ne stupeau ca pe noi”. Mai târziu, în bojdeuca lui Creangă adăpostea numeroase pisici și motani, cărora le pusese nume precum Siţa, Tiţa, Frusica, Florica, Ţâcă, Suru, Ghiţă, Vasilică, Todirică, Bălănica, Miţulica, Tărcata, Frăsina, plus motanul Titu (de la Titu Maiorescu).”
Ema Cojocaru a scris pe blogul său, Lecturile Emei, despre Parfumul lui Patrick Suskind: ”Aș putea face o listă lungă cu ceea ce mi-a plăcut la cartea asta, începând cu scriitura lui Patrick Süskind și felul în care își construiește personajul, continuând cu detaliile despre viața din Franța secolului 18 și informațiile cât se poate de interesante despre crearea esențelor și a parfumurilor, terminând cu aura de credibilitate a întregii povești, care îți lasă convingerea că un om ca Jean-Baptiste Grenouille ar putea exista cândva, dacă n-a existat deja, pierdut în negurile istoriei. Totul mi s-a părut atât de firesc (n-ar fi deloc exclus ca o asemenea abilitate să apară la un moment dat, printr-o anomalie genetică sau o manipulare de laborator), încât nu mi-a trecut prin minte să clasez povestea lui Grenouille drept una fantastică.”
Ce frumoase articole și ce frumoase povestiri scrie Valeriu Gherghel! Acum, pe blogul său, Miscellanea, despre o vizită din 1992 la casa lui Balzac: ”Am urcat la etaj și am ajuns în biroul lui Balzac. Nu scria în picioare la un pupitru (ca Hemingway sau Philip Roth), cum scornesc neștiutorii, nimeni nu poate rezista 18 ore în picioare, amănuntul este, categoric, o fantezie feminină. Daniel m-a invitat să mă așez în fotoliul lui Balzac, chiar a insistat, dar am respins categoric oferta. Ar fi fost o blasfemie. Fotoliul adăpostise un șezut ilustru… Apoi mi-a arătat cafetiera (legendara cafetieră din porțelan de Limoges, fabricată în 1833) cu inițialele H. B. și mi-a propus să bem o cafea împreună. Balzac ajungea la 50 de cafele pe zi și folosea trei soiuri de boabe de cafea: de pe insula Bourbon, din Martinica și din Yemen. N-am putut să-l refuz a doua oară, ar fi fost o gravă impolitețe. Daniel a scos trei punguțe (exact sorturile folosite și de prozator), a amestecat praful și a pus cafeaua la fiert. În același timp, m-a asigurat că va fi o cafea tare și că s-ar putea să nu dorm.”
(Jovi)
Contributori: Dan, Jovi.
Recenzii cărţi pe Filme-carti.ro în această săptămână:
-”Cultura modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți”, de Roger Scruton
–”Rămâi insula mea de canabis”, de Victoria Serman
–”Bivolul nopții”, de Guillermo Arriaga
–Eveniment: Lansare ”Tour de France”, de Julian Barnes
–Fragment în avanpremieră ”Visul numărul 9”, de David Mitchell
–Eveniment: Iubire și înțelepciune în poezia sufită
–Lansare de carte ”Așa să crească iarba pe noi”, de Augustin Cupșa
