„Greutatea unui pian”, de Chris Cander
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2021
Traducere: Cristina Nicolae
„Pianina aceea, tovarășul ei vertical cu cele optzeci și opt de clape, toate chei spre locul unde-și ținea ferecate amintirile”. Întotdeauna m-am simțit iremediabil atrasă de muzică, de arte, de procesul creației în care contează fiecare tușă de penel, fiecare notă, fiecare cânt. Creăm ceva din nimic, repetând cu o fervoare deosebită acea comuniune dintre cer și pământ din care am apărut. Creăm pentru că ne tămăduim, cineva prin intermediul cuvintelor, altcineva prin muzică, iar altcineva prin contemplare artistică. Ce ne unește pe toți e dorința acerbă, neînfrânată de a plăsmui un ceva anume.
Eroii romanului „Greutatea unui pian” de Chris Cander încearcă din răsputeri să-și creeze viața, trăind în exil de patrie sau de propriile emoții. Clara este o femeie mecanic, ai cărei părinți au murit într-un incendiu de proporții. Greg este un fotograf excentric, dornic să aducă prin fotografiile sale un omagiu celei care i-a dat viață. Ce ar uni aceste două destine atât de diferite? Cu siguranță arta este liantul, sedimentul pe care cei doi ajung să arunce semințele unei comuniuni, ar spune orice cititor care ar savura romanul. Eu aș merge mai departe și aș afirma că e mai degrabă o conjunctură mixtă, un amestec între un trecut zbuciumat, un prezent confuz și multă muzică.
Construcția tipologică a romanului mi-a amintit nițel de structura preferată a Ludmilei Ulițkaia, cea care mixează de minune trecutul și prezentul, perindând culoarele adânci ale amintirii colective. Chris Cander, pe de o parte, nu reușește să facă prea multă introspecție și adaugă puțin cam mult prezent în istoria sa, reușește să capteze atenția cititorilor prin intermediul plămădirii unor destine demne de o ecranizare.
Oprindu-mă asupra acestui roman, țin să precizez că l-am găsit destul de interesant, deși pe alocuri prăpăstios. Mi-a plăcut maniera în care a reflectat asupra exilului istoric al rușilor din Uniunea Sovietică, felul în care încearcă să împletească destinele prin intermediul traumei transgeneraționale. Totuși, pe alocuri, în vederea realizării unui tablou complet, autoarea nu reușește să mențină linia de plutire.
De exemplu, mi se pare cumva puțin credibilă maniera în care Clara interacționează cu bărbații din viața sa. Având o meserie mult prea tehnică, aceasta se lasă totuși pradă meditațiilor îndelungate, reveriilor și mustrărilor de conștiință. Înțeleg nevoia de contrastare, dar acest lucru poate considerabil să știrbească din verosimilul romanului.
Totuși, scrisul lui Chris Cander, trebuie să recunosc, e unul destul de bine plasat, având o fermitate, o apăsare dacă vreți. Cititorul nu se pierde prin schițele unei cărți extrem de complexe, ci parcurge istoria ținând cont de sentimentele pe care i le trezește un personaj sau altul. În acest fel, romanul se mută din sfera dramelor istorice în cea a romanelor psihologice, în care decepțiunea se schimbă rapid pe extatic și viceversa.
În aceeași ordine de idei, o să închei prezenta cronică pe recomandarea de a-i da o șansă acestei cărți. S-ar putea ca această istorie să fie primul pas spre o vindecare psihoemoțională pe care o căutați de atât de mult timp.
