„Frankissstein. O poveste de iubire”, de Jeanette Winterson
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, 2020
Traducere de Vali Florescu
Jeanette Winterson este un fenomen în literatura contemporană. Renumită pentru cărți precum „Sexul cireșilor” sau „Pasiunea”, aceasta încearcă prin proza sa să sondeze anumite spații literare incofortabile, fie că este vorba despre abandon, adulter sau promiscuitate. Eu am întâlnit-o prin intermediului romanului „O paranteză în timp” și am fost absolut fascinată de tenacitatea cu care își explorează subiectele, dar mai ales de stilul său inconfundabil. Despre acest autor pot spune că este remarcabil prin solitudinea care emană din paginile cărților sale. Iată de ce, atunci când a apărut romanul „Frankissstein” aveam așteptări enorme, care însă au fost atinse doar parțial.
Romanul se vrea a fi o reinterpretare avangardistă a volumului clasic „Frankenstein” de Mary Shelley. Winterson încearcă să încorporeze trecutul și viitorul, aducând două planuri narative și construind un soi de mistificare, prin care îl transformă pe doctorul malefic din trecut într-un carismatic om de știință dintr-un viitor hiperbolic.
Victor Stein este un cercetător care dorește să sfideze legile naturii și care încearcă să depășească faza umanității, încercând să-și convingă semenii despre necesitatea de a accelera ritmul spre un transumanism, spre o instaurare fulminantă a inteligenței artificiale. În calea sa, o întâlnește pe Ry, o femeie transgender, devenită bărbat, dar indecisă încă asupra sexualității sale. Tandemul lor este o construcție simbolică dintre narator și plăsmuire, dintre creator și creație. Ambele personaje extrapolează o groază de emoții, iar istoria lor este un amestec de sex, efervescență, știință și afirmare. Acesta reprezintă planul viitor al narațiunii, o dimensiune unilaterală, interpretată de Winterson prin prisma unor idei futuristice. Practic, este ceea ce și-ar putea imagina un cititor modern dacă ar avea posibilitatea să vizualizeze un roman vechi într-un interval temporal nou.
În planul trecut, Winterson jonglează cu trăirile lui Mary Shelley, femeia care a devenit o autoare de succes, citită până în prezent, grație romanului său. Doar că este ilustra ca fiind o muză a soțului său genial, dispărut din viață prea rapid, și prietenă a marelui lord Byron, omul care s-a desfătat în poezie și iubiri trupești. În această dimensiune a romanului lui Winterson descoperim emoția, trăirile acelor vremi și, sinceră să fiu, mi s-a părut partea forte a cărții.
În plac comparativ, această bidimensionalitate are câteva momente slabe, pe care trebuie să le enunț, dar care nu ar trebui să vă oprească din lectura acestui roman, deoarece sunt pur subiective. Dimensiunea viitorului este puțin cam prea dură pentru mine, iar ideea de a privi omul ca pe o sumă de date pe care le poți muta dintr-un corp în altul depășește aptitudinea mea de înțelegere. Probabil, cochetarea cu acest futurism obscen pe alocuri este tributul lui Winterson aduc senzațiilor tari. Da, acest roman șochează pentru că dă de pământ cu valorile seculare și ajunge să te convingă despre cât de important este să accepți că lumea nu mai este un loc atât de confortabil. În plus, nu știu dacă se datorează acestor vremuri incerte în care trăim, dar mi s-a părut că Winterson a mizat pe prea multe trenduri: BLM, libertatea transgender, feminismul agresiv, lupta cu canoanele. Toate s-au amestecat într-un speech grotesc, iar acest lucru m-a împiedicat să savurez narațiunea sa de altfel foarte fluentă.
În linii mari, este un roman interesant, dar cu un bruiaj mult prea evident, iar tonul tăios pe alocuri poate desensibiliza. Deși n-aș putea să nu menționez paralela ingenioasă dintre mitul lui Prometeu cel vechi și nou, deoarece de această dată focul adus este întruchipat în libertatea de stereotipuri. Poate că nu este romanul cel mai de impact al autoarei, dar sunt ferm convinsă că va fi pe placul cititorilor dezinhibați, cărora senzația, șocul le e necesar ca sarea în bucate.
