„Jurnalul unei nopți nedesăvârșite”, de Hiromi Kawakami
Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom. Actual, Iași, 2021
Traducere din limba japoneză de Diana Tihan
Japonia – un leagăn al tradiționalismului și al tehnologizării, un pământ în care paradoxul guvernează de decenii, un popor care nu-și uită rădăcinile chiar și atunci când ajunge pe Olimpul inovațiilor tehnice. Detașată secole de-a rândul de zgomotul continental, Japonia a rămas, în egală măsură, un loc în care misticul se îmbină organic cu raționamentul profund, fapt care îl poți găsi nedisimulat în scriitura lui Murakami, Tanizaki sau Ishiguro.
Totuși, literatura japoneză se îndepărtează considerabil de tiparele obișnuite ale scrisului și, uneori, din păcate sau din fericire, ajungi să nu rezonezi cu stilul unui reprezentant din acest spațiu cultural. Asta mi s-a întâmplat cu „Jurnalul unei nopți nedesăvârșite” de Hiromi Kawakami, tradusă de Diana Tihan pentru editura Polirom.
Dar haideți să facem puțină lumină contextuală asupra acestui volum. Hiromi Kawakami este o scriitoare, critică literară și eseistă din Japonia, cu o specializare în biologie la Universitatea pentru Femei din Ochanomizu. Cartea sa „Jurnalul unei nopți nedesăvârșite” a fost scrisă între 1995 – 1996 și conține trei povești în stil kafkian, cu foarte multe simboluri zoologice și cu reinterpretări de vise și de premoniții într-un fundal bizar, desprins parcă din niște istorii folclorice. Un bărbat care alege să trăiască cu un șarpe, un altul care își învie iubita din celulele conținute în pliul unui cot – iată doar câteva dintre exemplele de bază ale personajele pe care Kawakami le schițează.
Și iată că a venit momentul tristeții mele în calitate de cititor. Poveștile lui Kawakami nu mi s-au părut prea convingătoare, un amestec de nehotărâre stilistică și de abundență a fantasmagoricului care m-a lăsat rece. Personajele, deși creionate frumos, păreau desprinse de context. Intuiesc că acest lucru poate fi chiar intenția autoarei. Să șocheze prin detalii și să lase povestea în fașă, de parcă ar fi un maraton la care se înscriu doar cititorii. Exact asta mi s-a părut că e misiunea mea: să descâlcesc istoria ca să prind acea senzație de integrare în poveste.
Comparativ cu Murakami, care te face parte din spațiul său, Kawakami te ține la distanța mâinii întinse:
„Mergând prin Parcul Verde, mi-ama dus aminte de străbunicul. Era țăran, cu vreo jumătate de hectar de pământ pe care îl cultiva jumătate cu orez, jumătate cu ceai verde. Într-o zi, a dispărut. După ce o bună bucată de vreme n-a mai auzit nici o veste despre el, străbunica, rămasă cu cinci copii, și-a văzut singură de munca la câmp. Străbunicul s-a întors după trei ani, într-o primăvară, și nu știu ce și-or fi spus între ei, dar în cele din urmă s-au împăcat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Anii au trecut liniștiți, cei cinci copii au crescut și le-au făcut nepoți, străbunica a murit. Atunci a început brusc să povestească ce făcuse în timpul dispariției sale.
Trăise cu o pasăre. Întrupată în femeie, pasărea a venit într-o bună zi de toamnă să-l ademenească pe străbunicul.”
Este suficient un pasaj ca să vedem filosofia pe care autoarea o îmbrățișează, și anume cea a scrisului laconic, descărcat de tot ce înseamnă detalii emoționale, empatie, de parcă o ființă robotică ți-ar spune povești pe seară.
Cu siguranță, unii cititori vor găsi ascunse atât de multe simboluri în narațiunea lui Kawakami, dar, în cazul meu, chimia nu s-a întâmplat. Înclin să cred că e o carte atât de diferită încât s-ar putea să fie destinată unui public aparte. Pentru mine, „Jurnalul unei nopți nedesăvârșite” a fost un exercițiu de lectură care mi-a pus la încercare răbdarea.