”Elogiu mamei vitrege”, de Mario Vargas Llosa
Editura Humanitas Fiction, Serie de autor Mario Vargas Llosa, București, 2020
Traducere din spaniolă de Gabriela Ionescu
Atunci când în centrul unui roman descoperim un triunghi amoros, ne este la îndemână să îl considerăm ca făcând parte din literatura erotică de consum și să îl aruncăm cumva la capătul listei nostre de lecturi. Nu și când autorul este relevant și un artist al mânuirii cuvintelor, un laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, cum este Mario Vargas Llosa. Pentru mine, acest roman a fost o delectare, nu îl mai citisem (deși apăruse în mai multe ediții anterioare), după cum nu mai citisem Llosa de prin facultate.
El imaginează un triunghi amoros atipic, compus (normal!) din trei personaje credibile și care nu se încadrează în tiparele obișnuite ale genului: fiul vitreg, Alfonso, care merită o dezbatere separată, de vreme ce el este personajul-cheie al romanului; Don Rigoberto, aflat la a doua căsnicie, este în floarea vârstei, este pasionat de sex și de îngrijirea corpului (abluțiunile serale și nocturne, descrise atent și cu multe amănunte de autor, sunt printre momentele sale preferate); dona Lucrecia este femeia atașată de familie, care este entuziasmată de pasiunea soțului, dar și atentă la modalitățile în care poate fi acceptată de fiul vitreg:
”Întotdeauna ieșea din baie cu senzația că, dincolo de toate, viața merita să fie trăită. De aceea nu încetase niciodată s-o celebreze de când – cât e de atunci? – îi venise ideea să transforme ceea ce pentru muritorii de rând era o rutină pe care o executau cu inconștiența unor mașini, să se spele pe dinți, să-și clătească gura, etcetera, într-o ocupație rafinată, care, chiar și pentru scurt timp, făcea din el o ființă perfectă.” (pag. 69)
Alfonso, acest fiu vitreg al Lucreciei, este cel în jurul căruia sunt concentrate ”atacurile” scriitoricești. La început, personalitatea lui pare simplă și încadrabilă în tiparele vârstei, adolescenței. Treptat, vom descoperi că adolescentul din prima căsătorie a lui don Rigoberto este un prefăcut inteligent, care, sub aparența inocenței vârstei, dorește să aducă numai rău în jurul său. Noua căsnicie nu este deloc pe placul său, așa că plănuiește o acțiune care să distrugă familia întemeiată după moartea mamei sale prin intermediul unei iubiri incestuoase. Nu are nici milă, nici empatie, este răutatea întruchipată, este un diavol cu înfățișare de copil. Pare un copil neatins de erotism și răutate, dar de fapt le utilizează pe ambele pentru a-și realiza scopurile malefice. Am descoperit astfel un personaj-copil pentru care nu poți să ai niciun fel de empatie. Llosa nu îl menajează și nu îi creează o aură, spre deosebire de multe alte personaje negative din literatura universală. Nu, Alfonso nu are nicio prejudecată, nu are nimic din inocența copilăriei, nu are nicio scuză pentru acțiunile sale.
Dacă nu putem place deloc unul dintre personaje, atunci nu înseamnă că romanul ar trebui ”boicotat”. În primul rând, există o savoare deosebită în descrierile erotice, cărora Llosa le dă un parfum aparte, pendulând permanent între prezentul triunghiului amoros și mai multe pasaje din trecutul istoric. Descrierile sunt, de cele mai multe ori, fățișe și fără pudoare, dar asta nu înseamnă că nu oferă frumoasa calitate a literaturii autentice. În plus, dragostea dintre cele două părți ale cuplului de adulți este reală, autentică, împărtășită:
”Sunt bărbați care se plictisesc repede de femeia lor legitimă. Rutina căsniciei ucide dorința, filozofează ei, ce iluzie poate dăinui și întări venele unui bărbat care se împreunează luni și ani la rând cu aceeași femeie? Dar pe mine, cu toți anii de căsnicie pe care-i avem, Lucrecia, doamna mea, nu mă satură. Niciodată nu m-a plictisit. Când mă duc la vânătoare de tigri sau de elefanți ori când merg la război, amintirea ei îmi face inima să bată mai repede, la fel ca în primele zile, și când mângâi vreo sclavă ori vreo femeie oarecare ca să-mi mai alin singurătatea nopților petrecute în cortul de campanie, mâinile mele simt întotdeauna o profundă dezamăgire: acelea sunt sunt decât șezuturi, buci, fese, funduri. Doar a ei, vai, crupă iubită. De aceea, în adâncul inimii îi sunt credincios; de aceea o iubesc. De aceea îi compun poeme pe care i le șoptesc la ureche și, în solitudine, mă arunc la pământ să-i sărut tălpile. De aceea i-am umplut cuferele cu giuvaeruri și pietre prețioase și am comandat pentru ea din toate colțurile lumii aceste încălțări, veșminte și podoabe pe care niciodată nu va avea timp să le poarte. De aceea am grijă de ea și o venerez ca pe cea mai aleasă posesiune a regatului meu. Fără Lucrecia moarte ar fi pentru mine viața.” (pag. 25)
În al doilea rând, romanul este o pledoarie pentru artă în general, cea erotică în special. Llosa inovează explicând întâmplările din triunghiul amoros prin realizarea unei paralele între acestea și personajele dintr-o serie de tablouri foarte cunoscute. Ne întoarcem des în timp, pentru ca personajele acestor tablouri (de Jacob Jordaens, de Francois Boucher, de Tițian, de Fra Angelico etc.) să prindă viață și să ne explice, mai ușor, felul în care acțiunea principală evoluează. Data viitoare când vom merge într-un muzeu, cu astfel de explicații, vom privi aceste tablouri (poate și altele) cu alți ochi, conștienți că personajele, natura, ambianța au o însemnătate profundă și ascund, poate, fapte reale, istorie, viață.
”Elogiu mamei vitrege” este un excelent roman erotic, dar și o lecție frumoasă despre diferitele modalități în care putem privi și înțelege arta.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Elefant.ro.
(Sursă fotografii: LibHumanitas.ro, El Pais)
