”Partea dreaptă a capului”, de Dragoș Ghițulete
Editura Cartea Românească, București, 2014
”Arta de a ierta, căci e o artă, dragul meu, se dobândește cu greu. Trebuie voință și înțelegere pentru că albul nu e întotdeauna alb și nici negrul, negru. Depinde în ce perioadă a istoriei ești. Depinde cum te prinde istoria și cum te joacă. Uneori te lasă, alteori te întoarce pe toate părțile.”
Durerile de cap sunt îngrozitoare. Ai o menghină care îți strânge craniul și te eliberează fix înainte să îți pârâie oasele. De obicei, un antinevralgic te salvează. Ce faci însă când durerea este incurabilă?
Cartea lui Dragoș Ghițulete are o temă complexă: cei ce trec dincolo și reușesc să se întoarcă. Americanul ar fi scris despre un medium și ar fi creat un thriller cu fantome. Francezul ar fi scris o carte de filozofie, cu vreo metamorfoză neașteptată. Englezul… Dumnezeu știe. Românul te surprinde, jucându-se cu așteptările tale. Începusem cartea gândind că voi primi un fel de bildungsroman, despre băiatul care aproape murise, dar reușește să supraviețuiască. În schimb, primesc o combinație de roman de dragoste cu roman de călătorie, istoric, puțin thriller și chiar paranormal.
Herman G., schior dependent de adrenalină, iubește și este iubit, dar suferă de durerile de cap cauzate de moartea clinică a copilăriei sale. Zilele sale se pierd într-un vârtej de iarnă și vin fiert, moartea respirându-i veșnic în ceafă, amintindu-i că îl așteaptă. Smuls din apatie de dorința de a-și revedea toate fostele iubite, el pornește într-o călătorie prin Europa, întâlnind oameni care au trecut cu toții prin experiențe asemănătoare. O țesătură de vieți diferite, de morți și iubiri și pierderi uitate, toate culminând cu un final surprinzător, care schimbă radical felul în care percepem începutul.
O lectură cursivă despre viață și moarte, nu încercați să o citiți repede, deși ați putea. Ca în ”Poveste pentru Timpul Prezent”, trebuie să o lași să te accepte. Dezvăluirile devin mai importante, pierderile mai dureroase, tristețea unui personaj mai apăsătoare. Este o carte activă, care aleargă de la apatie la dezamăgire, la remușcări, la amintiri din epoci demult pierdute, la doppelgängeri cu numele care te pot ameți până nu mai știi despre cine e vorba în propoziție. Mi-a plăcut mult metafora cu peștișorii, foarte deștept construită și mai ales folosită ca laitmotiv de-a lungul întregii cărți. Părinții suferă de plecare copiilor, de greșelile făcute, de viața pe care au irosit-o; tinerii sunt blocați și pierduți în propriile vise, fără a avea speranța realizării lor. Relațiile diferă de la narator la narator. Pe unii îi condamni, față de alții simți compasiune, însă iubirile lor sunt la fel de triste pe cât sunt de subit curmate.
”Trăim să ne protejăm tăcerile.”
Deși povestea este captivantă și misterioasă și te obligă mereu să fii atent, lipsa unei structuri clare a dialogurilor poate deveni frustrantă, iar schimbul neașteptat de personaje-naratoare poate cauza confuzii. E o carte la care trebuie să fii atent, e ca un Porsche care abia așteaptă să te arunce într-un lan de porumb. Dacă pierzi o frază, două, pierzi tot capitolul. E un exercițiu de concentrare și de prezență a spiritului foarte eficient și celor fără timp de meditație le va prii.
Recomand primul capitol celor nostalgici, care iubesc vinul fiert la gura sobei și zăpada pufoasă, iar restul tuturor celor dispuși să își bată puțin capul și să treacă dincolo. Oriunde ar fi acel ”dincolo”.