”Oneiron. Fantezie despre primele secunde de după moarte”, de Laura Lindstedt
Editura Paralela 45, Pitești, 2016
Traducere din limba finlandeză și note de Sigrid Crasnean
Romanul Laurei Lindstedt, Oneiron. Fantezie despre primele secunde de după moarte, a fost unanim apreciat de critica literară. Dincolo de premiile prestigioase câștigate deja, critici, bloggeri și cititori au aclamat în mod unanim volumele scriitoarei finlandeze. Oneiron creionează într-o manieră firească, bine detaliată, o lume de dincolo, o anticameră a ei, mai bine spus, în care esențiale sunt reacțiile personajelor, relația lor cu propria corporalitate, felul în care întâmpină marea trecere.
Oneiron pare un loc al rememorării vieții, al împăcării cu sine, un loc în care corporalitatea și senzorialitatea sunt anulate. Aspectul acesta este, fără îndoială, semnificativ în contextul narațiunii. Cum altfel am putea să ne privim din afară, decât debarasați de senzațiile și trupul ce ne influențează judecățile. Acesta este motivul pentru care ultimei venite, lui Ulrike Kuhbauer, îi este provocat orgasmul, încercarea profund umană de a-și păstra senzorialitatea, de a lupta cu abisul decorporalizării. Mai mult decât atât, ele construiesc o „bucătărie” din obiectele ce le stau la îndemână (hainele lor, cu precădere). Acest pasaj mi-a adus aminte de adăpostul fragil, simbolic pe care îl construiesc personajele din Melancholia lui Lars von Trier. Nu este vorba aici de nevoia de autoconservare a omului, ci de încercările sale de a se apăra împotriva neantului, a necunoscutului.
Sigur, miezul narativ este compus din poveștile vieților celor șapte personaje și mai ales, ale morților lor. Dar stratul narativ este consistent învăluit de o tentă melancolică a scriiturii, diegeza fiind cumva subordonată tonalității scrierii. De-a lungul pasajelor în care sunt rememorate frânturi din existența femeilor, bine construite, este instaurată o intonație nostalgică, lentoarea aducerii aminte corespunzând faptului că în Oneiron nu există o temporalitate așa cum o percem în timpul vieții.
Personajele Laurei Lindstedt sunt bine construite, autoarea urmărindu-le cu minuțiozitate reacțiile în diverse situații existențiale, emoțiile, temerile cele mai profunde. Un aspect interesant îl constituie aici naturalețea cu care romanciera urmărește și descrie contexte complet diferite din punct de vedere geografic, social, cultural etc. Mai mult, scriitura sa pare pe alocuri să se muleze pe specificul contextului redat. Primul Exercițiu de moarte din volum, de pildă, păstrează ceva din gravitatea și profunzimea literaturii ruse. „Și din cauză că vârful capului pleșuv al tatălui era imediat sub el, după cum îi spunea Piotr lui Serioja, se gândi că putea să înșface pendula ceasului de pe dulap, care fusese pusă acolo în așteptarea ceasornicarului, ca să îi dea drumul în capul tatălui. Voia să vadă cum îi zdrobește craniul. Era convins că tatăl său îi strecurase taliu în apă.” (p. 41) Se poate vorbi chiar despre un soi de internaționalitate a acestui roman, conferită tocmai de lejeritatea cu care scriitoarea își poate adapta proza la situații variate și specifice.
Personajul cel mai puternic conturat este fără îndoială artista Shlomith-Shekinah. Poate nu atât trăsăturile ei, cât mai ales ideile proferate în reprezentațiile sale, determinarea autodestructivă cu care își urmărește țelurile artistice. Dincolo de aceste idei, îndrăznețe, spinoase, provocatoare, pasajele ce o vizează pe Shlomith supun atenției în sens larg legăturile dintre artă și lumea pe care o reprezintă și chiar raporturile complexe dintre artist, produs artistic și viață.
Imbricând bucăți disparate de ante și post existență, Lindstedt își construiește narațiunea în așa fel încât nu doar viețile personajelor să ocupe un loc important (volumul nu este neapărat un exercițiu literar de rememorare a vieților personajelor), ci și momentul morții, trecerea în Oneiron și apoi trecerea în neființă. Momentul decesului fiecăruia dintre personaje este revizitat, în aceste pasaje timpul narativ suspendându-se într-un moment unic dilatat.
„Acolo undeva, acum o clipă – o eternitate, acum o secundă – s-au uitat iarăși una la alta. (…) Prin privire le arătau clar tuturor și în același timp și sieși că nimeni nu se va desprinde de grup, că nimeni nu se va pierde în propriile gânduri și va rămâne în urmă. Era vremea să-și ia rămas bun de la alb.” (p. 271)
Oneiron nu este un topos al rememorărilor. Deși personajele îl percep inițial astfel, dovadă fiind „focul de tabără” creat din peruca lui Wlbgis, el se revelă ca spațiu al imponderabilității materiale, corporale, senzoriale și temporale. Un loc nedeslușit pe de-a-ntregul, misterios, în care împăcarea cu sinele are loc prin transgresarea tuturor elementelor enumerate mai sus.
Roman complex, Oneiron are meritul de a constitui prilej de meditație pentru lector. În spatele poveștilor redate, a locului enigmatic numit Oneiron, autoarea izbutește să formuleze întrebări și teme de gândire grave în jurul vieții, destinului și nu în ultimul rând, al morții.
