”Odihnă desăvârșită”, de Amos Oz
Editura Humanitas Fiction, Colecția Seria de Autor Amos Oz, București, 2011
Traducere de Marlena Braester
Rămâne pentru mine, cel puţin, un mare mister cum până în momentul de faţă Amos Oz nu a primit Premiul Nobel pentru Literatură care reprezintă cea mai importantă distincţie la nivel mondial, în ciuda tuturor controverselor şi criticilor iscate de-a lungul timpului (şi nu au fost puţine). Ştiu, se află pe tot felul de liste mai lungi sau mai scurte şi sper că, până la urmă, cât mai curând, evident (având în vedere anul naşterii sale, 1939!), această bine-venită încununare să se producă.
Romanul “Odihnă desăvârşită“ mi-a reconfirmat aprecierea în scriitura desăvârşită a romancierului israelian. Apărut în anul 1982, dar elaborat de-a lungul întregului deceniu precedent, regăsim povestea unei căutări: cea a libertăţii, dar şi a eliberării de o miniformă umană de control, dar şi de convieţuire, specifică lumii israeliene pe care de altfel Amos Oz o cunoştea foarte bine, trăind trei decenii în cadrul ei: kibbutzul.
Oz a petrecut aproape treizeci de ani în kibbutzul Hulda, pe care l-a părăsit doar în 1986 pentru a se stabili în orăşelul Arad (23.000 locuitori) de lângă Marea Moartă, în nordul deşertului Neguev, înfiinţat în 1962. Acţiunea romanului se desfăşoară de-a lungul a trei ani (1965-67) în perioada care a precedat declanşarea Războiului de Şase Zile din iunie 1967, în urma căruia forţele militare israeliene au efectuat o ofensivă fulger preemptivă împotriva armatelor Egiptului, Iordaniei şi Siriei, cucerind în numai şase zile înălţimile Golan (de la Siria), peninsula Sinai şi celebra bandă Gaza (de la Egip) şi Iersualismul Est şi Cisiordania de la Regatul iordanian care a refuzat să rămân neutru în cadrul conflictului. Situaţia tensionată din zona este, de altfel, unul din motivele de fond ale întregului roman (infiltrări ale agenţilor sau teroriştilor arabi care atacau infrastructura sau kibbutzurile evreieşti, pentru că războiul subteran probabil că nu a încetat de la crearea statului Israel).
Ioanat Lifshnitz, fiul cel mare al secretarului kibbuztului Granat Iolek Lifshnitz, situat undeva în nord-estul Israeului, unul din veteranii Partudului Laburist, fost ministru într-unul din guvernele premierului Eshkol (1963-1969) descoperă că viaţă în kibbutz era fadă, pierderea unei fetiţe de către soţia sa Rimona contribuind, fără îndoială, la această traumatică lipsă de sens a unei existenţe într-un orizont pre-determinat. Luptând să rupă acele lanţuri care-l legau de viaţă în kibbutz hotăreşte să plece în lumea largă, visează la oraşele lumii în care ar putea să o ia de la capăt, singur şi necunoscut, construindu-şi o cu totul altă viaţă, multă mai interesantă, abandonând Patria şi datoria faţă de ea. Un laitmotiv al cărţii ar putea fi şi aceste cuvinte ale lui Amos Oz „Ce mai vrei de la noi, patrie, ce nu ţi-am dat încă?” şi, dacă stăm să ne gândim la viaţă dintr-un kibbutz, comunitate umană restrânsă de maxim câteva sute de oameni, destul de egalitară şi stângistă (care nouă ne-ar aduce aminte cumva cu cooperativele sau cu ceea ce ar fi dorit comunismul să instaureze în mediul rural) amplasată anume în zone deşertice pe care ea le transforma în zone roditoare, asemeni unor colonişti în propria ţară, la care se adaugă şi stagiul militar obligatoriu, nenumăratele concentrări, cuvintele capătă o semnificaţie cât se poate de precisă-concretă. Trebuie adăugat că mulţi dintre membrii kibbutzurilor chiar erau colonişti, foarte asemănători cu cei vest-europeni care s-au stabilit de-a lungul istoriei în Americi, Australia sau chiar Africa de Sud şi de Nord, în sensul că foarte mulţi dintre evreii care au adoptat această formă de viaţă extrem de dură proveneau din Europa, complet nepregătiţi fizic cu rigorile unei clime complet diferite faţă de cea din Leiptzig sau Varşovia.
Ionatan era un tip dificil, neîncrezător, taciturn, ros de nelinişti, care toată viaţă lui făcuse doar ceea ce ceilalţi se aşteptau de la el. În copilărie i se spunea şi Ionatan cel Bun, fapt ce la maturitate îl cam enerva: „Ionatan tăcea. Nu-i plăceau cuvintele şi nu avea încredere în ele. În sinea lui a ştiut dintotdeauna că majoritatea oamenilor au nevoie de mai multă dragoste decât pot obţine, şi de aici se nasc tot felul de chinuri bizare şi chiar ridicole de a stabili relaţii şi de a te apropia de oameni străini prin multe cuvinte. Ca un căţeluş părăsit, un căţeluş ud care dă nu numai din coadă, ci din toată jumătatea din spate a corpului, ca să-ţi facă pe plac şi să fie mângâit.” În timp ce Ionatan Lifshitz decidea să părăsească acest tip de viaţă, un evreu rătăcitor, Azaria Ghitlin, proaspăt sosit în Israel din Uniunea Sovietică, de unde a reţinut o groază de proverbe (nu ştim dacă inventate de autor sau chiar reale) a decis să se stabilească definitiv în kibbutzul Granat. Un joc cu sumă zero, am fi tentaţi să credem. Dacă Ioanatan nu are totuşi curajul să-şi ducă nebunia până la capăt şi să plece în lumea largă, în schimb se mulţumeşte cu o incursiune ratată peste graniţa cu Iordania, în încercarea de a ajunge la oraşul fantomă Petra, însă şi în această tentativă eşuează în ultima clipă, fiind recuperat de un misionar bătrân care studia geologia regiunii de sud-est a Israelului (deşertul Nagev). În timp ce Ionatan era plecat, Azaria i-a luat locul, substituindu-l, preluându-i întrega viaţă, chiar şi soţia care rămâne din nou însărcinată (nu se ştie cu care din cei doi), iar întoarcerea lui Ioanatan în kibbutz după aventură, nu zdruncină deloc echilibrul menage-ului a trois. Ambele personaje principale masculine sunt implicate în Războiul de Şase Zile, dar revin pentru a continua o viaţă care, suntem siguri, a provocat destul scandal la apariţia cărţii.
În afara acţiunii romanului, captivantă este ca de obicei metafilozofia despre viaţă, moarte şi dragoste pe care o ţeasă Amos Oz şi, în fapt, aceasta este cea care conferă valoare şi distincţie scrierii lui. Oz este adeptul individualismului şi individului pentru că „Individul nu-şi aparţine decât sie însuşi”. În toate scrierile lui regăsim aceste interogaţii privind dreptatea, durerea, lupta interioară cu demonii. „Cum să înfruntăm deserturile aride din noi? Cum să dominăm dorinţa obscură de a le da ordine celorlalţi, de a umili, de a supune, de a crea dependenţă, de a-l înlănţui pe celălalt cu o pânză de păianjen transparentă, subţire, de ruşine şi chiar de recunoştinţă?” (…) „cu ce se poate îndulci durerea, măcar puţin, măcar pentru scurt timp? Cu singurătate? Cu înjosire? Cu vorbe? Sau dimpotrivă, prin extaz furios, prin sălbăticia simţurilor, prin uitarea lumii întregi, în afară de vârtejul sângelui?”
Amos Oz este un adept al nuanţei şi încearcă să formuleze cu precizie întrebări exstenţiale care, iată, rămân extrem de actuale şi la mai bine de trei decenii şi jumătate de la formularea lor (e drept, şi situaţia din zonă pare a fi îngheţată în ciuda căldurii din Palestina): „Cel mai greu e, la urmă urmei, să discernem între bine şi binele aparent. Că între bine şi rău nu e greu. Dar greutatea este să distingi forţele vitale care acţionează deghizate. Trebuie să fim cu ochii în patru.” Un alt pasaj captivant este cel despre imensele posibilităţi pe care le ofere visul pentru a îndeplini orice sau cele mai intense dorinţe umane, activitatea onirică nemaiputând fi supusă cenzurii raţiunii, după cum ştim bine.
„Lucrul cel mai frumos în ce priveşte somnul e că fiecare se găseşte în sfârşit singur, fără ceilalţi. Fiecare pe câte o mică stea, fiecare în visurile lui, fiecare la un milion de kilometri de toţi ceilalţi, chiar şi de cel care doarme lângă el, în patul conjugal. În somn nu sunt nici comisii, nici funcţii şi nici situaţii grave, nici urgenţe impuse de circumstanţe, nici importantă chemării la întrecere. Şi nici vreo lege conform căreia în somn trebuie să ţinem cont de seamănul nostru cel drag. Fiecare e singur. Fiecare cu ale lui. Cine are de făcut o călătorie pleacă în somn spre locul unde e aşteptat, acasă ori dimpotrivă. Cine merită dragoste, primeşte dragoste în vis. Şi cine singurtate-singurătate. Cine merită angoase, regrete, pedepse e pedepsit şi suspină în somn. Chiar şi moşii care deja au avut un accident cerebral sau două, roşi de reumatism şi de hemoroizi, în somn devin brusc băieţi tineri, cavaleri, cum spun ei, sau chiar copiii mamelor lor. Cine vrea plăcere se serveşte din plin şi cine trebuie să se chinuie primeşte chinuri pe măsură. Totul e la discreţie şi din belşug. Aceluia care vrea să se întoarcă la trecut, i se aduc înapoi zilele din trecut.”[1].
Cam acesta ar putea fi, mutatis mutandis, motto-ul existentiei lui Amos Oz, dar şi al lungii sale vieţi dedicate scrisului: „Eu nu caut nici o drepate, caut viaţă. Care e mai mult sau mai puţin opusul dreptăţii.”
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Elefant.ro.
[1] Pag. 231.
