”Maimuță și esență”, de Aldous Huxley
Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom. Esențial, Iași, 2017
Traducere din limba engleză și note de Ona Frantz
Prima parte a romanului lui Aldous Huxley se petrece într-un viitor necunoscut, în care două personaje neimportante descoperă câteva scenarii de film rătăcite pe stradă, între care unul le atrage atenția atât din punct de vedere al titlului, cât și al conținutului: e vorba de manuscrisul ”Maimuță și esență”, un scenariu respins în anul 1947, scris de necunoscutul William Tallis, pe care încearcă să-l găsească și să îl întrebe amănunte. Prea târziu însă:
”În fine, mai aproape de Tallis în carne și oase n-am apucat niciodată să ajungem. În cele ce urmează, cititorul va putea descoperi reflecțiile minții lui. Am tipărit textul piesei Maimuță și esență așa cum l-am găsit, fără nici o schimbare și fără nici un comentariu.” (pag. 36)
Așa că cea mai mare parte a romanului devine o transpunere fără intervenții a scenariului avangardist scris de Tallis, în care vom descoperi o lume devastată de intervenția celui de-al Treilea Război Mondial, de viruși răspândiți în atmosferă, o lume post-apocaliptică dintr-un viitor foarte îndepărtat (undeva prin anul 2108). În acest viitor, aproape întreg pământul a fost devastat, dar noi vom recunoaște aici doar două teritorii: pe de o parte, Noua Zeelandă, care nu este descrisă decât de la distanță, prin intermediul unei echipe de cercetare aflată pe o navă ce merge spre California, o țară care nu a fost devastată tocmai pentru că era pe îndepărtată, așa că a rămas izolată și relativ prosperă; pe de altă parte, zona Californiei, unde neo-zeelandezii vor ajunge, în care totul pare a fi un ținut desprins din filmele de tipul Mad Max, țară condusă de o aristocrație preoțească, sub auspiciile diavolului numit Belial.
În această lume, regulile sunt total schimbate: pasiunea și sexul sunt interzise, cu excepția a două săptămâni din an, iar acest lucru este reamintit continuu, mai ales de hainele purtate de bărbați și femei (femeile au cinci petice cu scrisul ”Nu” pe haine, două pe sâni, două pe fund și una în dreptul organului genital, de exemplu); în timpul celor două săptămâni, au loc orgii și înhăitări sexuale la scară largă, iar copiii născut cu diformități sau în afara perioadei legale (9 luni după cele două săptămâni de dezmăț) sunt uciși ca parte a unei forme de sacrificiu public. La fel, libertatea este proclamată peste tot, dar ea înseamnă de fapt respectarea deciziilor conducătorilor și o formă de sclavie perpetuă. În plus, cărțile sunt arse masiv, nu neapărat pentru că ar fi nocive precum în ”Fahrenhei 451”, ci pentru că reprezintă ultima sursă de energie. Speranța este că există, departe, și comunități ale celor care nu acceptă toate aceste lucruri, dar să ajungi la ei este dificil, aproape imposibil.
În această lume, ajung neo-zeelandezii, iar dintre ei, în prim plan, este doctorul Poole, un botanist timid, prins de noua ordine socială a Californiei și îndrăgostit iremediabil de cea care l-a salvat și îl însoțește în această lume, Loola:
”Dar fiind enormul respect pe care i-l poartă mamei sale, sărmanul nostru prieten continuă să fie, la vârsta de treizeci și opt de ani, burlac. Prea plin de o pioșenie nefirească pentru a se căsători, și-a petrecut jumătate din viață arzând mocnit. Simțind că ar fi un sacrilegiu să-i ceară unei tinere domnițe virtuoase să împartă patul cu el, trăiește, sub carapacea respectabilității academice, într-o lume febrilă și furtivă, în care fanteziile erotice conduc la căință chinuitoare, iar dorințele adolescentine se luptă la nesfârșit cu preceptele materne. Și acum iat-o pe Loola – Loola cea care nu pretinde nicidecum c-ar fi educată sau binecrescută, Loola au naturel răspândind o mireasmă de mosc care, dacă stătea să se gândească mai bine, avea ceva de-a dreptul fascinant. Nu-i de mirare că se înroșește la față și (împotriva voinței sale, fiindcă tânjește să se uite la ea) își ferește privirea.” (pag. 85)
Dincolo de povestea lor de dragoste, complet imorală și ilegală în această lume, și de zugrăvirea unei comunități viitoare, destul de probabile, cele două laturi fiind cele care potențează și aduc plus-valoare romanului, Huxley face de fapt o critică acidă umanității, nu numai celei viitoare, ci și celei prezente, care se transformă treptat în adevărata sclavă a răului, tocmai pentru că este incapabilă să recunoască răul pe care l-a produs și îl produce ea însăși. Ba chiar, spre final, se oferă și câteva concluzii, pe marginea antagonismului Occident-Orient sau Est-Vest sau civilizație versus lume în curs de civilizare. Ei bine, Aldous Huxley sau personajele sale consideră că aceste lumi s-au amestecat, prin împrumutarea sau preluarea celor mai rele caracteristici din cealaltă lume (desigur, puteau lua cele mai bune calități):
”Estul adoptă naționalismul vestic, armamentul vestic, filmele vestice și marxismul vestic; Vestul adoptă despotismul estic, superstițiile estice și indiferența Estului față de viața individului. Pe scurt, a avut El grijă ca omenirea să întrunească trăsăturile cele mai rele ale ambelor lumi.” (pag. 180-181)
Trebuie să aveți răbdare cu romanul lui Aldous Huxley: este greu, intri mai dificil în atmosfera romanului, dar dacă treci peste multiplele referințe privind cinematografia, care sunt inerente fiecărui scenariu, poți descoperi, dacă ai nerv și deschidere, un roman memorabil atunci când vorbim de descrierea unui viitor potențial. Lumea imaginată de autorul britanic poate exista dacă omenirea va avea în continuare opinii la fel de categorice și nepăsătoare cu privire la mediu, la climă, la poluare sau la ideologii.
