„Regatul disfuncției”, de Sorina Rîndașu
Editura Cartier, Chișinău, 2024
Despre Regatul disfuncției, al Sorinei Rîndașu am mai scris pe filme-cărți, spuneam atunci că ar fi volumul de debut al poetei, ceea ce nu este adevărat, poeta a debutat în 2018 cu un volum de versuri, Paisprezece vieți și încă o eternitate.
În Regatul disfuncției, Sorina Rîndașu construiește un teritoriu poetic în care fragilitatea nu este un accident, ci însăși legea internă a lumii. Cartea funcționează ca o hartă a unui spațiu interior devastat, în care subiectul, deopotrivă copil rănit, femeie vulnerabilă și voce a unei generații epuizate, se caută printre ruine, insecte cu aripile smulse, oase care se subțiază și relații care se dezintegrează. Tonul este decis, controlat și aproape mereu tensionat, ca și cum fiecare poem ar încerca să țină în frâu o forță instabilă, gata să fisureze limbajul.
Se deschide cu o poezie care trasează coordonatele maximale ale „dezbaterii poetice” la care urmează să participăm, îmi place cum mânuiește structura poetică, faptul că nimic nu cade în diarism, poezia are locuri în care se contorsionează sau respiră, astfel încât să te țină mereu în gardă. „de aici, din centrul lucrurilor care/ nu se vor întâmpla niciodată”, anunță o matematică a celei care știe deja ordinea lucrurilor, visează conștient cu ochi deschiși. Apoi trecem la idealurile care nu sunt redate deloc nesigur sau mult prea zaharisit: „să vezi o inimă cum huruie lîngă altă inimă/ un explozibil care-l însuflețește pe un altul/ cît să răbufnească fără teamă”. Dar minunea nu ține mult revin la substratul putred, viermănos, auto-distructiv al vieții.
Sorina scrie cu o luciditate tăioasă, care nu alunecă în melodramă, dar nici nu promite vreo eliberare. Lumea ei poetică nu vânează lumina: „chiar și în apropiere, e o limită./ instinctele primare/ nu s-au dezvoltat suficient. tot ce se-ntâmplă/ în jurul meu/ se-ntâmplă de fapt/ foarte departe de mine”. Dar lumina asta este privită ca posibilitate îndepărtată, care nu se împlineștecum ne-am aștepta, dar morala e alta, că „iubirea/ pe care o purtăm în liniște/ se va salva/ de la sine, un fișier gol/ în timpul autodistrugerii”. Chiar dacă criticii au remarcat o tonalitate de „no hope, no trust”, eu văd că lumea e neagră, dar chiar așa, în mojlocul ei, în căderea ei, cândva și undeva se va remarca o clipă de lumină.
Lipsa de speranță funcționează nu ca manierism, ci ca formă de adevăr interior: într-un univers destabilizat, vocea lirică nu vrea să îmbrace disperarea în ornamente; vrea să o spună cu exactitatea unei radiografii. Imaginile corporale: oase, sânge, trunchiuri amorțite, membre ce par desprinse de identitate, sunt semne ale unei materialități precare, un corp care înregistrează acut fiecare rană și fiecare abandon. Acest corp nu este metaforă, ci martor: un organism care își scrie traumele în propriile țesuturi.
Există în aceste poeme o sinceritate care trece dincolo de confesiune și atinge un fel de radicalitate intimă. Fiecare piesă pare să spună: iată ce rămâne când iluziile se topesc. Sorina refuză reconstrucția grăbită, discursul terapeutic, optimismul forțat; în schimb, explorează vulnerabilitatea așa cum este, incomodă, neregulată, aproape fiziologică. De aici vine și forța volumului: în capacitatea de a transforma anxietatea, rușinea și dezrădăcinarea într-un limbaj care nu caută consolare, ci claritate.
Volumul poate fi citită și din perspectiva unei sensibilități feminine marcate de rușine, de o identitate care trebuie să se apere continuu în fața lumii, de o corporalitate percepută ca loc al pericolului. Deși volumul nu este explicit feminist, felul în care vocea poetică își asumă fragilitatea, refuzul idealizării și expunerea disfuncției funcționează ca un contra-discurs la normele care cer subiectului (mai ales celui feminin) să fie coerent, liniștit, suportabil. Aici, vulnerabilul este în centrul scenei și nu cere scuze pentru asta. E un act de rezistență discret, dar profund.
De multe ori, poemele par să noteze simptomele unei lumi care nu mai poate susține ordinea: o generație care nu își mai găsește locul, un spațiu social care nu oferă siguranță, un prezent care erodează afectele. Dar ceea ce salvează cartea de monotonia unei simple lamentații este controlul formal: chiar și în cea mai densă zonă emoțională, poeta păstrează un echilibru de ton, o austeritate care îi protejează discursul de exces și îi conferă o gravitate reală. Fiecare imagine pare cântărită, fiecare vers respiră în ritm propriu.
„din generația care plănuia să moară// înainte/ de douăzeci. din mijlocul/ verilor prietenoase care ne-au prins/ cu mîinile la spate,/ pe ciment./ masacrul tinereții, mitul/ nopților fermecătoare.// cînd au năvălit, am știut/ că nu vom avea nicio șansă./ veneau înspre noi/ din toate părțile, hotărîți să transforme.”
Există, desigur, riscul unei relative omogenități emoționale, Regatul disfuncției este dominat de o atmosferă unitară și tensionată, fără rupturi luminoase evidente. Dar tocmai această constanță devine programul estetic al volumului: nu o variațiune, ci o imersiune totală în realitatea contorsionată a subiectului. Cartea nu vrea să te scoată de acolo, ci să te facă să înțelegi cum se vede lumea din interiorul disfuncției.
Efectul asupra cititorului este puternic și adesea inconfortabil, dar în cel mai fertil mod literar. Unele pasaje au calitatea de a te înfige în propriile zone fragile, de a activa memorii de suferință, de rușine, de alienare. Lectura devine aproape o confruntare: poemele cer un cititor dispus să stea în fața unei dureri care nu caută alinare. Și totuși, există momente în care iarba începe să se miște sub ruine, în care un gest, o privire, o imagine de reconstrucție apar ca posibilități, nu ca promisiuni, ci ca forme discrete de „și totuși”.
Regatul disfuncției nu este un volum al soluțiilor, ci al adevărurilor interioare. Este o carte matură, surprinzător de bine controlată pentru o voce atât de tânără, o voce care știe exact unde să apese, ce să taie, ce să lase în umbră. Într-o poezie românească în care fragilitatea devine din ce în ce mai prezentă, Sorina Rîndașu reușește să transforme fragilitatea în principiu estetic, nu în pretext. Rezultatul este o poezie densă, narativă în subton, violentă în sensibilitate și impresionantă prin claritate.
Un volum necesar, nu pentru că oferă consolare, ci pentru că spune, cu o intensitate aproape dureroasă, ceea ce puțini au curajul să recunoască: fragilitatea nu este o slăbiciune, ci o formă de existență. În Regatul disfuncției, ea devine limbaj, devine lume, devine adevăr.
