”O istorie a Orientului Mijlociu”, de Peter Mansfield
Editura Humanitas, București, 2015
Traducere de Cornelia Dumitru, postfata de Valentin Naumescu
In postfata semnat de Valentin Naumescu a cartii ‘O istorie a Orientului Mijlociu‘, publicata de Editura Humanitas in 2015 in traducerea (presarata cu unele erori) a Corneliei Dumitru, aflam cateva amanunte semnificative despre autorii cartii. Peter Mansfield s-a nascut in India, a studiat la Beirut si a avut parte de o scurta cariera in Foreign Office, curmata de criza si razboiul Suezului din 1956, urmata de multi ani de rezidenta la Cairo ca ziarist. Nicolas Pelham, continuatorul si actualizatorul cartii a studiat la Damasc si apoi a lucrat la Cairo, in Maroc si la Ierusalim. Ambii sunt descrisi ca ‘arabisti’ si asta denota nu numai o expertiza profunda bazata in cazul lor pe studiu si experienta directa cu lumea araba, ci si o atitudine favorabila acesteia, care isi lasa amprenta vizibila in aceasta carte.
‘Istoria’ are 15 capitole, din care primele 12 au fost scrise de Mansfield si au facut parte din prima editie a cartii publicata in 1991. Nicolas Pelham a actualizat probabil in special ultimele capitole scrise de Mansfield si a mai adaugat inca cate unul editiilor succesive aparute in 2003, 2010 si 2013, dupa moartea acestuia in 1996. Excelenta postfata a lui Valentin Naumescu, scrisa in septembrie 2015, aduce aproape la zi evenimentele dintr-o zona a lumii care se afla intr-o permanenta miscare si este caracterizata in ultimii ani de o efervescenta careia nu este usor sa ii detectezi directiile si traseele semnificative.
Cititorii potentiali ai cartii trebuie sa fie preveniti ca scala istorica este departe de a fi liniara. Cele aproape 50 de pagini ale primului capitol reprezinta mai putin de 10% din numarul total de pagini al cartii, dar trec in revista o istorie de milenii care incepe din zorii civilizatiei umane si continua in perioada marilor imperii ale antichitatii, parcurge Bizantul si aparitia Islamului, perioada Evului Mediu si ascensiunea Imperiului Otoman, pana dincolo de perioada sa de glorie. Impreuna cu cele vreo zece pagini ale celui de-al doilea capitol care este centrat pe defensiva in care se afla Islamul in a doua jumatate a secolului al 18-lea si campania lui Napoleon perceputa ca prima invazie colonialista a epocii moderne si momentul de renastere al interesului europenilor pentru civilizatia Orientului. Sunt capitole necesare celor carora le lipsesc informatiile de baza despre momentele istorice parcurse, si pentru definirea curentelor religioase si ale notiunilor fundamentale ale structurii sociale si mozaicului natiunilor care populeaza aceasta parte a lumii.
Capitolul al treilea ii este dedicat aproape in intregime lui Muhammad Ali, primul mare conducator in Orientul Mijlociu din epoca moderna. Talentul de portretist al lui Mansfield este evident in felul in care il descrie si caracterizeaza pe cel care a pus bazele statului egiptean modern:
‘Nascut pe coasta egeeana a Macedoniei, Muhammad Ali era o combinatie rara de soldat si de lider politic de geniu. Desi era aproape analfabet, nu era in nici un caz un bigot ingust la minte. Cum in tinerete lucrase ca negustor de tutun, era obisnuit sa aiba de-a face cu nemusulmanii si cu europenii. Mintea sa patrunzatoare absorbea cu repeziciune fapte noi, analizandu-le importanta. Nemilos, neinchipuit de ambitios si capabil sa savarseasca acte de infioratoare cruzime, putea fi si incantator, iar cand erau strapunsi cu privirea sa, pe vizitatorii straini, care rau in acelasi timp fermecati, ii apuca tremurul inainte de a cadea in admiratie.’ (pag. 60)
Rolul jucat de Egipt in descentralizarea Imperiului Otoman slabit organizatoric si ideologic este descris in amanunte. Este de asemenea mentionat si rolul Frantei si mai ales cel al Rusiei, a carei influenta in secolul al 19-lea pune intr-o perspectiva istorica care denota continuitate amestecul sovietic in a doua jumatate a secolului 20, continuat in zilele noastre de Rusia lui Putin cu ambitiile sale de putere renascanda. Lipseste din relatare insa un amanunt semnificativ in balanta istorica si demografica a teritoriului Palestinei, si anume popularea intre anii 1830 si 1841 a zonei cu colonisti din Egipt si Liban, care constituie baza genetica a unei majoritati a populatiei arabe care astazi se defineste ca palestiniana.
In capitolul 4, centrul interesului se deplaseaza spre Imperiul Otoman si mai ales ultima jumatate de secol de existenta a acestuia. Desi nu facea parte strict din zona definita in mod obisnuit ca Orient Mijociu, Imperiul Otoman a controlat aceasta parte a lumii si politicile sale, reformele si contra-reformele, luptele intre modernitate si conservatorismul cu iz feudal, intre Islam si laicitate, toate acestea au avut o influenta importanta asupra zonei in secolul 20 si se afla la originea unora dintre conflictele inter-etnice cum ar fi cele dintre turci si armeni, sau dintre kurzii ramasi fara stat national si tarile si popoarele din jur.
Foarte interesant este si capitolul 5 care se reintoarce la Egipt si descrie perioada de influenta franceza si apoi britanica. Este terenul istoric in care Peter Mansfield se simte la el acasa si descrierea perioadei guvernarii britanice si a unor personalitati cum au fost Gladstone sau lordul Cromer mi-a furnizat o multitudine de informatii inedite in mare parte. Chiar daca abundenta de detalii pare excesiva in raport cu alte perioade si cu restul cartii, gasim in acest capitol sursele esentiale ale directiilor in care a evoluat Egiptul incepand cu a doua jumatate a secolului 19 si pana in contemporaneitate: ambitiile nationale ale unui popor care isi revendica o istorie de mai multe milenii si resentimentele impotriva stapanirii (politice si economice) europene crestine, originea influentelor religioase islamice si alunecarea acestora in fundamentalism, lupta dintre modern si traditie in structura sociala si cea familiala.
Capitolele 6 si 7 se ocupa de relatiile dintre turci si arabi in fazele finale ale Imperiului Otoman si de influenta persana care stabileste in partea de est a Orientului Mijlociu un element statal siit de-a lungul schismei fundamentale intre sunniti si siiti din cadrul lumii musulmane. Reaparitia functiei de calif parea mai degraba un exercitiu politic al unui imperiu care isi traia amurgul, dar importanta acestui act a fost esentiala si se simte pana astazi. Este momentul de nastere al nationalismului arab, care se va dezvolta si el in doua directii ideologice aflate in conflict vreme de mai bine de un secol – un pan-arabism laic si un nationalism religios format in jurul conceptului coranic de ‘umma’ – natiune-religie islamica (nu neaparat limitata la arabi). Daca acestea sunt descrise in amanunte, Palestina este foarte putin mentionata in aceste capitole, inceputul imigratiei sioniste evreiesti abia este amintit, in timp ce stabilirea coloniilor diverselor puteri europene si ale Statelor Unite in Ierusalim este complet trecuta sub tacere.
Ajungem la capitolul cheie al cartii – capitolul 8, intitulat (frumos) ‘Bolnavul moare: 1918’. Bolnavul este desigur imperiul otoman care alege sa se asocieze cu partea pierzatoare in primul razboi mondial si isi va pierde toate teritoriile din afara Anatoliei si a tarmului european al Marii de Marmara. Politica ‘perfidului Albion’ incearca sa ralieze de partea aliatilor toate fortele locale inclusiv pe seriful din Mecca si triburile beduine ale sauditilor, dar si pe pionierii sionisti din Palestina si evreii europeni care ii sustineau:
‘Ambiguitatea care a sadit cele mai multe seminte ale viitoarelor conflicte era legata de Palestina. … Marea Britanie ar fi putut lamuri usor situatia spunand ca Palestina trebuia sa aiba un statut special, deoarece era un teritoriu sacru pentru iudaism, crestinism si islam, dar a preferat sa nu o faca. Claritatea nu reprezenta un obiectiv.’ (pag. 170-171)
Analiza procesului care a dus la publicarea de catre englezi a „Declaratiei Balfour” – prima recunoastere oficiala si publica a dreptului evreilor de a forma un camin national in zona geografica in care existase candva statul evreu antic – este detaliata si in mare parte corecta. O mare parte din clasa politica engleza a simpatizat cu cauza sionista din motive umanitare sau pragmatice, dar au existat si tendinte pro-arabe, si au fost facute promisiuni ambigue sau contradictorii.
‘Opiniile ministrilor britanici erau mai complexe. Aveau o idee vaga despre adevaratele obiective sioniste, insa majoritatea erau destul de ignoranti in privinta situatiei reale din Palestina si a sentimentelor populatiei, desi putini le considerau importante in comparatie cu interesele Imperiului Britanic. Cu siguranta, nu puteau prevedea ca ajutau la crearea uneia dintre cele mai putin solutionabile probleme politice din secolul al XX-lea.’ (pag. 179-180)
Amplul capitol al 9-lea descrie, sub titlul ‘Interregnul Anglo-Francez’, impartirea Orientului Mijlociu intre puterile invingatoare in primul razboi mondial si in special intre Franta si Anglia, si perioada interbelica. Palestina aflata in aceasta vreme sub mandat britanic devine focarul central de conflict. Orientarea pro-araba a lui Peter Mansfield incepe aici sa fie foarte vizibila. Valurile succesive de violenta sunt prezentate in mod ‘neutru’, fara a mentiona caracterul terorist al actiunilor militantilor arabi si pogromurile savarsite impotriva asezarilor civile evreiesti. Este descrisa in mod clar evolutia politicii britanice ca si influenta evenimentelor din Europa care au dus la limitarea emigrarii evreiesti si la ideea impartirii teritoriului Palestinei mandatare in doua state. Sunt descrise in detalii si evolutiile politice din Egipt si Liban, ascensiunea la tronul Iranului a sahului Reza Khan, si formarea statelor arabe ale Siriei, Irakului si Arabiei Saudite.
Capitolul 10 descrie perioada razboiului cea imediat postbelica. Descoperirea uriaselor resurse de petrol da o noua dimensiune si colonialismului traditional, dar si luptei pentru emancipare nationala. Apar curentele pan-arabe si se inteteste lupta pentru Palestina. Formarea statului Israel si razboiul care a urmat este descris din perspectiva strict araba, nu este mentionat faptul ca pentru Israel acesta a fost Razboiul de Independenta. Mansfield prezinta corect sursa problemei refugiatilor palestinieni, dar nu scrie absolut nimic despre milionul de refugiati evrei din tarile arabe care in aceeasi perioada au fost expropriati si expulzati, fiind integrati (spre deosebire de palestinienii respinsi de tarile arabe) imediat in Israel in anii 50. Actul de dreptate istorica din 29 noiembrie 1947 prin care ONU accepta impartirea Palestinei intr-un stat arab si unul evreu, act juridic de nastere al statului Israel si de recunoastere a dreptului firesc al poporului evreu la un stat national este descris drept ‘Proiectul initial al impartirii Palestinei intr-un stat arab si unul evreiesc – aprobat de Natiunile Unite in 1947 cu atata lipsa de responsabilitate pentru consecintele sale …’ (pag. 336)
Impartialitatea istoricului este pusa la grea incercare si in capitolele urmatoare (11 si 12), ultimele doua scrise de Peter Mansfield care se ocupa de perioada dintre 1948 si 1967, si perioada dintre 1967 si 1990. Eroul lui Mansfield este Gamal Abdul Nasser, conducatorul nationalist laic al Egiptului, care nationalizeaza Canalul Suez si face fata uneia dintre ultimele aventuri colonialiste in 1956, pentru a incerca apoi si a esua intr-o incercare de unire a mai multor state arabe laice sub stindard pan-arab. Sunt descrise in amanunt (poate prea in amanunt) evolutiile politice din celelalte tari arabe si din Iran, regimurile corupte, influenta sovietica, retragerea Angliei, scaderea influentei Frantei, neo-imperialismul sovietic si curentele islamice ale diferitelor variante ale Fratiei Musulmane, mereu reprimate, mereu mocninde. Sunt descrise si problemele economice si sociale si modul in care economia petrolului nu le-a putut rezolva din cauza conflictelor interne, a coruptiei si rapacitatii regimurilor la putere. O singura tara nu este mentionata deloc, cu exceptia razboaielor si a influentei presupus nociva a politicii ei externe, fara a o explica sau a face un efort de a-i prezenta cauza – Israelul! Nimic despre dezvoltarea economica a Israelului, despre regimul sau democratic care este unic in zona. Nici macar aspecte negative sau controversate cum ar fi regimul militar impus populatiei arabe in anii 1948-1964 nu sunt mentionate. Mansfield reuseste performanta de a scrie aproape un capitol intreg despre Nasser fara a mentiona macar odata numele primilor ministri israelieni din aceasta perioada, Levi Eshkol si Golda Meir.
Nicolas Pelham preia stafeta incepand cu capitolul al 13-lea care descrie ultimul deceniu al secolului 20, deceniul de dupa sfarsitul razboiului rece, cel al oportunitatilor pierdute la nivel international, al interventionismului Statelor Unite ramasa singura super-putere, al ascensiunii dictaturilor nationaliste ale lui Assad si Sadam Hussein, al acordurilor de la Oslo si ratarea ocaziei de a incheia conflictul intre israelieni si palestinieni. Capitolul 14 se ocupa de primul deceniu al secolului 21, cel care este martor al ascensiunii jihadiste si terorismului islamic. Iata de pilda cum este descris rolul politicii americane in acest context:
‘Washingtonul era totusi in fierbere din cauza dezbaterii provocate de oportunitatea asocierii propriului drapel cu dictatorii din regiune. O opinie raspicata si din ce in ce mai influenta sustinea ca regimurile autoritare nu erau nici pe departe leacul impotriva jihadului global, ci cauza lui. Violenta jihadista era produsul unei boli netratate din interiorul lumii arabe; daca regimurile arabe ar fi condus cu mai putina brutalitate si cu mai multa echitate, atunci nu si-ar fi exportat problemele in Occident. Schimarea de regim, pusa la cale din exterior, argumentau acesti ideologi cunoscuti ca neoconservatori, avea sa elibereze popoarele de tirania curenta sa instaleze democratii, sa ii transforme pe locuitori in participanti direct interesati in treburile propriilor societati si sa raspandeasca valorile apusene. Neoconservatorii s-au aliat cu imperialistii americani si cu grupurile de interese din administratia Bush pentru a pune la cale reconfigurarea Orientului Mijlociu si reimpartirea vastelor sale bogatii petroliere.‘ (pag. 413)
Este unul din exemplele de analize corecte pana la un punct, sau deschise unei eventuale dezbateri, dar care aluneca in limbaj de lemn si abandoneaza neutralitatea asteptata de la un istoric. Sunt multe relatari detaliate si destul de exacte, dar si inexactitati si aspecte omise sau prezentate sub o forma care nu ascunde simpatiile autorului. Cuvantul ‘teroare’ sau ‘terorism’ este folosit rar sau deloc cand este vorba despre actiunile organizatiilor palestiniene impotriva populatiei civile israeliene. Organizatiilor palestiniene ca OLP sau Hamas le sunt atribuite atitudini conciliatorii pe care nu le-au exprimat niciodata in public. Liderilor arabi cum ar fi Sadam si Arafat le sunt dedicate pagini intregi, in timp ce conducatorii israelieni Ytzhak Rabin sau Shimon Peres abia sunt mentionati.
Una dintre explicatii o putem gasi daca examinam cu atentie sursele citate de Mansfield si Pelham descrise in ‘Note de lectura’. In timp ce istoriografia si comentariile politice arabe sunt copios reprezentate, lipsesc aproape cu desavarsire cartile autorilor israelieni si chiar si cele ale unor autori englezi sau americani care au pozitii care nu coincid cu linia ‘arabista’. Cum pot lipsi dintre cartile care descriu istoria Orientului Mijlociu din perioada interbelica ‘The Peace to End All Peace’ a lui David Fromkin sau ‘A Line in the Sand’ a lui James Barr? Cum se poate vorbi despre istoria Islamului si ascensiunea islamismului politic fara a-l cita pe Bernard Lewis, oricat de in dezacord ar fi autorii cu tezele lui? A scrie despre politica lui Churchill in Orientul Mijlociu fara a folosi ca una dintre referinte cartea lui Marin Gilbert ‘Churchill and the Jews’? A scrie despre momentele 1948 si 1967 ale conflictului israelo-palestinian fara sa recomanzi cartile lui Tom Segev si Michael B. Oren?
Ceea ce se intampla in Orientul Mijlociu influenteaza nu numai pe cei care traiesc aici, ci intreaga Europa si intreaga lume. Prezentul isi are radacinile in trecutul mai mult sau mai putin indepartat si de la un moment incolo nu este usor de separat istoria de analiza politica actuala. Stirile de zi cu zi pot schimba nu numai prezentul imediat, ci si perspectiva asupra istoriei. Pentru a intelege ceea ce se intampla azi trebuie sa avem o imagine limpede si echilibrata a trecutului complex care a dat nastere realitatilor in care traim. Cartea lui Peter Mansfield cu actualizarea lui Nicolas Pelham aduce la lumina multe dintre detaliile trecutului, dar este lipsita in unele dintre partile sale de echilibrul si obiectivitatea necesara unei scrieri istorice de valoare.
