„Povești de vară”, de Mieko Kawakami
Editura Litera, Colecția Clasici contemporani, București, 2021
Traducere din limba engleză de Dana-Ligia Ilin
„Am, pur și simplu, această nevoie să-mi cunosc copilul.”
„Povești de vară” va intra în top 10, topul meu personal, desigur, pentru anul 2021. Este o carte care face din Japonia un spațiu universal pentru că problemele acestor femei sunt ale tuturor femeilor. Nu există vreo întrebare lipsită de relevanță și nu există întrebare cu răspunsuri facile. Pentru că nu-mi pot imagina vreun viitor fără femei, cred că este o carte legată de viitorul nostru, al tuturor. De aceea, deși este o carte profund feminină, este și o carte care se adresează bărbaților. Sunt cărți care deschid uși altminteri ferecate, unele care vorbesc despre o intimitate care nu se găsește cu ușurință. Dar câte lucruri conține această carte!
Este cartea unei rătăciri și a unui gol, cartea unei căutări, a unui drum spre centru.
“Stând în mijlocul vestiarului pustiu, cu paltonul încă pe mine, m-am simțit lăsată în urmă, prinsă în carcasa scheletului erodat al unei creaturi enorme care își lepădase carnea și pielea. Apoi a început să mi se pară că eram eu, că trupul mi se transformase în coajă goală. Sentimentul era mai devastator decât orice simțisem vreodată, de parcă m-aș fi privit pe mine însămi murind, incapabilă să mă apăr, în mâinile cuiva care făcea un soi de greșeală imensă.”
Este cartea unui gând cu o mie de fețe, dar cu un singur trup, acela al unui copil drept ax al lumii proprii.
„Când oamenii zic că vor copii, ce anume vor de fapt? O grămadă zic că vor copii cu partenerul, dar care e diferența între a vrea asta și a vrea un copil al tău? Se pare că oamenii care au copii au știut de la început ceva ce eu încă nu pot înțelege. E ca și cum ar fi cu toții membrii unui club în care n-aș putea niciodată să intru.”
Este cartea unei fugi, a unui trecut și a unei familii care nu mai e, dar pe care le porți neîncetat undeva înapoia trupului.
„…mă gândeam uneori la locul în care am trăit până ce am fost silite să fugim. Asta mă făcea întotdeauna să mă întristez și să-mi pară rău. Ca și cum tot ce lăsasem în urmă se uita la mine – câinii costelivi, sticlele sparte, guma de mestecat scuipată pe asfalt. Saltelele pătate, vasele îngrămădite în chiuvetă vocile mânioase în depărtare. Uneori mi se părea că mă lăsasem în urmă pe mine însămi. Ca și cum aș fi fost încă în pat, cu ghiozdanul pregătit pentru marți. Așteptând ceva. Nedumerită de ceea ce s-a întâmplat, uitată în haos, incapabilă să mă clintesc de unde eram.”
Este cartea femeilor înrudite, a șirului bunică-mamă-fiică-soră.
„…pe când Komi și mama erau în viață, iar Makiko și cu mine eram mici. Ne umpleam ligheanele cu șampon, săpun și prosoape și râdeam tot drumul pe întuneric. Apă așa de fierbinte că ne înroșea obrajii. N-aveam bani. N-aveam nimic. Dar ne aveam una pe alta. Aveam cuvintele noastre și toate sentimentele pe care nici nu ne gândeam să le exprimăm în cuvinte.”
Este cartea lucrurilor poticnite, neînțelese și neexprimate.
„Sexul nu era ceva important, n-avea cu adevărat un rol în viețile noastre. N-avea importanță dacă erai sau nu femeie. Atâta doar că pentru mine lucrurile au rămas așa. E ca și cum o parte din mine n-a mai crescut. Totuși nu cred că e ceva că e ceva ciudat sau neobișnuit în asta. Iată de ce uneori trebuie să mă întreb: Sunt cu adevărat femeie? Cum spuneam, am trupul unei femei, știu asta. Dar am și mintea unei femei? Simt ca o femeie? Nu pot spune cu siguranță nici da, nici nu. Adică, ce presupune de fapt să simți ca o femeie?”
În intimitatea Japoniei
O poveste minunat orchestrată de Mieko Kawakami, o poveste despre o Japonie care se vede mai rar și se intuiește mai puțin de la distantă. O societate stratificată drastic de posibilitățile materiale, cu orizonturi închise, înguste. Viața din insula niponă se simte profund tristă, însingurată, cu oameni condamnați la nefericire, prinși invariabil în cercul fără sfârșit al muncii pentru subzistență. Se simte o deconectare de celălalt, un fel de singurătate fără leac, poate tocmai pentru că nu există odihnă și tihnă pentru nimic, există doar munca pentru salariul lunar, singurul care asigură echilibrul lumii în care trăiesc. Este un roman al femeilor singure, al mamelor singure, o lume aproape lipsită de bărbați, în care aceștia sunt pasageri, sau donatori de spermă, parteneri improbabili, sau tați fugiți în lume, cu roluri efemere și iluzorii. Un roman al detaliilor, al interioarelor claustrofobe, mustind de o intimitate desăvârșită, al denumirilor care numesc o hrană distinctă, anume de noi adulmecată și privită, cu savori și arome care te însoțesc mult după ce ți-au stat în fața ochilor, atinsă de aceste personaje fragile, osoase, cărora le vei analiza sânii și genunchii colțuroși moșteniți de la mame chinuite.
Există o materialitate a obiectelor din jurul lor, prezente în scenele care se leagă una de alta cu cursivitatea amintirilor proprii, și o atmosferă încinsă, înăbușită, a verii umede care-ți lipește hainele de piele, ude de parcă te-ai îmbăiat în băile publice în care cele două personaje principale Natsuko, sora ei mai mare, Makiko, poartă discuții despre mărirea sânilor și decolorarea sfârcurilor, iar fiica celei din urmă, adolescenta Midiriko, asistă într-o muțenie voluntară. Nu pot omite starea de profundă compasiune pe care ți-o stârnește contemplarea de la chiar mesele clienților, a universului din cartierul Shobashi, unde viața de animatoare a lui Makiko o golește pe aceasta de conținut, transformând-o într-o ființă a cărei voință proprie emite un singur gând și o singură dorința. Aceea de a-și face o intervenție chirurgicală de mărire a sânilor, o dorință irațională pentru o femeie cu resurse financiare extrem de modeste, o mamă singură care își lasă fiica singură, cinci zile pe săptămână, de la ora șapte PM până la miezul nopții, doar pentru a munci și a o putea crește. Obiectificarea sexuală a femeii se altoiește chiar pe imaginea femeilor despre sine. Dar înainte de toate această carte este un veritabil discurs despre maternitate și despre feminitate, o analiză foarte acută a condiției femeii în societatea japoneză și, prin extindere, o abordare universală a ceea ce este considerat firesc să fie, să simtă și să facă o femeie.
În intimitatea unei femei
Povești de vară are două părți, prima, mai alertă, mai scurtă, mai orientată spre exterior, este mai mult a surorii mai mari și a fiicei ei, este mai mult a sânilor din originalul „Breasts and Eggs”. Partea a doua este mai lungă, mai lentă, mai confesivă și orientată spre interior, este partea surorii celei mici, a ovulelor din titlul original. Dacă sora mai mare, Makiko, si-a dorit o operație de mărire a sânilor și a expus prin asta o problemă a femeilor, a felului în care sunt privite de către ochiul societății, sora mai mică, la zece ani distanță față de prima parte, își dorește să aducă pe lume un copil. Dar pentru că opțiunea ei este să rămână singură și refuză contactul sexual cu un bărbat, vrea să recurgă la inseminarea artificială cu sperma unui donator anonim. Însă societatea niponă consideră că o femeie singură nu are acest drept. Accesul la băncile de spermă oficiale îi este interzis, întreaga procedură îi este refuzată. Un lucru care pare aproape lipsit de inedit și destul de bine tolerat în societățile occidentale, va genera un vârtej de probleme și întrebări în Țara Soarelui răsare. Cartea se transformă într-un câmp fertil pentru multe întrebările esențiale.
Pe acest teritoriu al feminismului, feminității și al maternității atât de disputat și pe care se croiesc cărări atât de multe în acest început de mileniu, cartea scrisă de Mieko Kawakami este una dintre cele care mi-a adus ceva nou. Felul în care ne pune să privim către maternitate este unul surprinzător. E posibil să ne cântărim diferit dorința de a deveni părinți. Nu ne va acuza, nu, deloc, pentru că maternitatea nu este nici blamată, nici elogiată. Nu vom găsi aici o odă dedicată mamei, nici un manifest împotriva procreației. Vom găsi și oameni cu copii, fericiți, și oameni care nu-și doresc copii, și oameni care nu se regăsesc în postura de părinți chiar dacă au copii, și oameni care își doresc cu ardoare copii, dar nu doresc nici familie, nici parteneri sexuali. Și ceea ce sigur vom găsi și ne vor intriga, sunt niște întrebări. De ce vrem să facem copii? Și cu cine? Există o rațiune mai înaltă decât simpla noastră dorință? Are și altcineva dreptul să-și impună regulile în acest proces?
„- Când spui că vrei să ai un copil, ce anume cauți? m-a întrebat el. Ai dorința să crești un copil? Să naști? Să rămâi însărcinată?
– M-am tot gândit la asta, am recunoscut. M-am gândit mult. Cred că sunt toate la un loc, cel mai bun fel în care pot s-o spun este că vreau să-l cunosc pe el, pe acest copil, oricine ar fi…”
Putem accepta noțiunea de „condamnare la viață”? Este viața un dar supraestimat?
Elementul inedit pentru mine, și evidențiat destul de insistent, este natura motivației care, în general, ne determină să facem copii și mai ales faptul că, fără nici un dubiu, consecințele alegerilor noastre nu sunt plătite de noi, ci de copiii noștri. Niciodată nu vom putea garanta fericirea copiilor născuți, nu putem garanta pentru sănătatea lor, pentru bunăstarea lor. Există întotdeauna riscul ca aceștia să aibă parte de experiențe tragice, de suferință și nefericire. De ce riscăm atunci să-i aducem pe lume? Dacă ar fi vorba despre noi, dacă ne-am expune unei asemenea loterii, am face-o, am juca la această ruletă rusească?
Nimic altceva decât egoismul. Nu există decât dorința noastră egoistă, noi suntem centrul acestui act. Este asta rău? Este asta bine? Se numește instinct de reproducere?, vanitate?, inconștiență?, un gest de glorificare a vieții?, o nevoie primară? De ce facem copii? Cred că, de fapt, nu ne punem această întrebare. Cei mai mulți, nu. Pentru că cei mai mulți oameni simt dorința, iar o motivație pentru dorință nu mai este necesară, este pur și simplu suficientă.
„De ce cred oamenii că asta e în ordine? De ce nu văd nimic rău în conceperea unui copil? O fac cu un zâmbet pe față, de parcă n-ar fi un act de violență. Aduci cu de-a sila această făptură pe lume, această făptură care n-a dorit niciodată să se nască. Faci chestia asta absurdă pentru că e ceea ce vrei pentru tine.”
„După ce faci copii, nu mai poți să-i des-faci, a spus râzând. Știu cum sună. Crezi că sunt extremistă, poate desprinsă de realitate. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Asta e viața reală. Despre asta vorbesc – despre durerea care vine odată cu realitatea. …………………………………………………………………………………………………………
De la o petrecere poți să pleci pe ușa din spatele tău, dar când te naști n-ai cum să pleci. Nu există ușă. Nu există vreo cale înapoi, la cum a fost înainte.”
O altă întrebare este una care se pune tot mai des în contemporaneitatea noastră. Este impusă procrearea din moment ce natura ne-a proiectat pentru acest proces? Este corpul femeii dator să nască dacă el se pregătește pentru asta încă din faza de fetus?
„O să vină o vreme când femeile n-o să mai facă plozi. Sau, știu eu, o să ajungem într-un punct în care întreaga procedură va putea fi separată de trupul femeii, și vom privi înapoi ca la un episod nefericit din istoria omenirii la vremurile în care femeile și bărbații încercau să trăiască împreună și să-și facă familii.”
Maternitatea a fost și încă este considerată de societățile patriarhale și convenționale drept o consecință firească a căsătoriei. Împotrivirea față de ea stârnește consternare, femeii îi este menit să nască, iar maternitatea este necesar s-o împlinească prin definiție, s-o desăvârșească într-o bucurie neegalată de nimic altceva. Femeia care nu vrea să nască este privită cu suspiciune, cu milă, cu superioritate și chiar cu aversiune. E ca o entitate cu o unică funcție, e ca o armă cu gloanțe, dacă nu poți trage cu ea, la ce folosește? I se pune această întrebare societății de azi. Nu despre femeia care nu poate avea copii, ci despre femeia care nu vrea copii. Maternitatea poate fi percepută foarte diferit chiar și de femei, acum mai mult ca niciodată. Ea poate fi o superputere, poate fi unul dintre cele mai frumoase lucruri de pe pământ, poate fi o postură visată, râvnită dar poate fi și o corvoadă nesfârșită, și, în sfârșit, un lucru refuzat, nedorit. Personajul adolescent Midoriko își investighează la vârsta primei menstruații, corpul și feminitatea. Transformările i se par injuste, se revoltă împotriva acelei traiectorii biologice care o pregătește fiziologic pentru maternitate.
„Să zicem că un ou e fertilizat. O să fie o fată, și încă nu s-a născut. În ovarele ei, fetița din pântecul mamei, are șapte milioane de ouă (e înspăimântător gândul, dar le are deja), mai multe decât va avea vreodată în cursul vieții. De atunci încolo numărul nu face decât să scadă. Când fata se naște, are probabil un milion, și niciodată nu va avea altele noi. …… Când fata ajunge la vârsta mea, mai are doar vreo trei sute de mii, și doar puține dintre ele se dezvoltă pe deplin. Doar acele ouă te pot face să fii însărcinată. Dar e înspăimântător să te gândești la asta. Înainte să mă nasc aveam deja tot ce-mi trebuia ca să am bebelușul meu. Într-un fel eram chiar mai pregătită decât sunt acum. Programată să dau naștere înainte, înainte să mă fi născut…. …………… Aș vrea să să-mi pot smulge toate acele părți, cele care dau năvală să nască. De ce trebuie să fie așa?”
Vocea neauzită până acum
Mieko Kawakami ne mai oferă o perspectivă, ne aduce chiar și personajul din postura cea mai pasivă, adică copiii. Și nu oricare, ci chiar copiii născuți din donatori anonimi. Această polifonie schimbă des punctele de vedere, poate, uneori, chiar propriile păreri, oricum adevărul devine nesigur. Copilul care nu-și cunoaște părintele este întotdeauna preocupat de incertitudinea originii lui. Mai mult, are exact aceeași vulnerabilitate pe care o are un copil orfan de unul din părinți, și, mai râu decât un orfan, nu are nici o justificare pentru genele moștenite din neant.
O carte care mi-a plăcut, inutil să subliniez asta, desigur. Am să spun că mi se pare necesară și că în forța ei stă multă fragilitate. Că avem de umblat la definiții pe care le credeam imuabile. Că gimnastica pe care o facem în raport cu locurile pe care le ocupăm ne cere tot mai multă flexibilitate, iar rigiditatea nu ne va aduce decât traume și suferință.
Nu știm niciodată când trebuie să ne părăsim propria definiție. Chiar și pentru motivul că uneori obosim de cine suntem.
„[De ce se îmbată oamenii mari?]
– Nu știu probabil pentru că băutura te face să te simți altcineva.
N-am găsit altceva mai bun , când m-am auzit spunându-i asta lui Midoriko, am avut impresia că, de fapt, nu eu eram cea care vorbea, și mi-am dres glasul de câteva ori.
– Ești întotdeauna tu însuți, nu? Din clipa în care te-ai născut, ești tu. Uneori oamenii se satură de asta. Presupun că de aceea. Rosteam cuvintele așa cum veneau. Viața e grea, dar trebuie să continui să trăiești până mori, știi ce zic? Uneori trebuie să evadezi din propria viață.”
Puteți cumpăra cartea: Editura Litera/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Sursă fotografii: Asianreviewofbooks.com, Kobo.com)
