O călătorie gratuită. Români în Gulagul sovietic, de Olga Pfeiffer Cunescu
Editura Vremea, Bucureşti, 2003
Colecţia Fapte, Idei, Documente
Puteţi cumpara cartea acum, de la Editura Vremea.
Editura Vremea tipăreşte de ani buni o colecţie deosebit de interesantă intitulată Fapte, Idei, Documente în dorinţa salutară, în continuare, chiar şi în anul 2010 de a dezgropa traumele trecutului nostru (dar nu numai) recent. Acest şantier atât de asemănator cu cele arheologice este unul vast şi se compune din mii si mii de faţete ale unei realităţi istorice delirante, crude şi nedrepte căci comunismul a reuşit performanţa să transforme în profunzime toate societăţile peste care suflarea sa criminală a trecut ca o boare glacială rău prevestitoare. Evident, cei care nu au trăit în interiorul acestui sistem pot în continuare să-l idealizeze, chiar să nege natura sa intrinsec criminală (ştim faptul că negarea Holocaustului este pasibilă cu sancţiuni de natură penală, ne întrebăm de ce acelaşi lucru nu se întâmplă cu partea represivă a sistemelor comuniste, Gulag sau celelalte variante locale ale acestei maşinării de ucis oameni) să afirme cu nonşalanţă că estici au stricat un frumos ideal care continuă să fie fezabil. De asemenea cei care au beneficiat din plin după redistribuirea bunăstării operată de comunism îl regretă după considerentul că atunci au fost şi ei cineva cu toate că nu mulţi din cei care aveau un statut social important atunci au reuşit să nu se descurce în noul sistem neo-post-comunist căci reţelele de putere, cel puţin în România, nu s-au schimbat în profunzime.
Nomenklaturiştii şi securiştii au ştiut să se ajute, să nu se lase la greu. Explicabil am descoperit este şi regretul oamenilor simpli dar bătrâni faţă de acele vremuri: memoria elimină amintirile negative pentru a-i oferi organismului puterea de a trai. Ce ne-am face dacă am ţine minte toate durerile, experinţele negative, sfâşierile? Olga Pheiffer Cunescu dovedeşte că totuşi exstă o minoritate care contrazice această teorie şi care ţine minte. Volumul “O călătorie gratuită. Români în Gulagul sovietic”[1] relatează experinţa autoarei, o tânără femeie simplă din Ardeal (zona Bistriţa Năsăud) care, fiind de origine sasă, chiar daca bine integrată în societatea româneasca, ştiind mai degrabă maghiara şi româna decât germana (dialectul sas) este ridicată la 13 ianuarie 1945 de către autorităţile sovietice de ocupaţie căci zona Transilvaniei de nord, după ce fusese eliberată şi de trupele române (masacrarea lor inutilă la Oarba de Mureş este bine cunoscută), iar administraţia românească reinstaurată, controlul său a fost reluat de către sovietici care au sesizat puterea de şantaj pe care o exercita acel decupaj ( identic procedase şi Hitler decupând Transilvnia în două bucăţi). Administraţia sovietică, ajutată după cum recunoaşte autoarea de “evrei reîntorşi din Germania” au selectat membrii valizi ai minorităţii germane pentru a-i deporta în URSS în vederea reconstrucţiei raiului comunist distrus parţial de Germana nazistă şi aliaţii săi (inclusiv România). Însă procesul deportării minoritarilor germani s-a extins în întreaga Românie deci şi în zonele administrate direct de către guvernul de la Bucureşti.
Partea română s-a absolvit de orice răspundere faţă de deportarea saşilor dând vina în exclusivitate pe sovietici. Ultimul guvern necomunist din România, avându-l în frunte pe prim-ministrul Nicolae Rădescu, declara că fusese „complet surprins” de somaţia lansată la 6 ianuarie 1945 de forţele sovietice de ocupaţie, de a mobiliza pe toţi germanii cetăţeni români în vedere deportării în Uniunea Sovietică. Ordinul de deportare avea în vedere toţi bărbaţii cu vârstele cuprinse între 17 şi 45 de ani şi toate femeile cu vârste între 18 şi 30 de ani. Erau excluse numai femeile gravide, cele cu copii de sub un an şi persoanele inapte de muncă. La 13 ianuarie 1945, când ridicarea germanilor începuse în Bucureşti, Braşov şi Timişoara, guvernul Rădescu a înaintat o notă de protest către vicepreşedintele sovietic al Comisiei Aliate de Control pentru România, generalului Vinogradov. În notă se arăta că Tratatul de armistiţiu (încheiat la 12 septembrie 1944) nu prevedea deportări şi că industria românească ar fi avut de suferit în urma deportării unei forţe de muncă atât de numeroase, în special a unui procent ridicat din forţa de muncă calificată, din sânul populaţiei germane.
În ziarul Allgemeine Deutsche Zeitung für Rumänien, din 13 ianuarie 1995, s-a publicat un articol care dezvăluia faptul că guvernul României nu fusese, de fapt, „complet surprins” de ordinul de deportare, deoarece încă înainte de a primi acest ordin, guvernul a dispus întocmirea de liste cu bărbaţi şi femei apţi de muncă forţată, şi că şi CFR-ul începuse să pregătească, cu săptămâni înainte, vagoane pentru vite în vederea acestei acţiuni. Măcar de ar fi beneficiat de experienţa deportării evreilor dar aceştia au fost obligaţi de obicei să marsaluiasca pe jos până în Transnistria. În baza unor surse descoperite de curând s-a constatat că deportarea etnicilor germani fusese pregătită minuţios: încă din 19 decembrie 1944, biroul primului ministru a transmis ordine telefonice inspectoratelor de poliţie pentru a înregistra populaţia germană aptă de muncă. Toate Grupurile de Armate ale Armatei Roşii au avut ordin să adune în lagăre un anumit număr de persoane de etnie germană, apte de muncă, şi să le deporteze în Uniunea Sovietică. În România, această misiune a fost îndeplinită cu ajutorul autorităţilor române, sprijinite de unităţi ale Armatei Roşii şi de agenţi ai GRU (serviciul de informaţii al armatei sovietice).
Volumul rememorează călătoria şi experienţa uneia din miile de femei de origine germană care a avut de înfruntat vitregiile istoriei. Cartea nu este scrisă pe un ton patetic sau melodramatic chiar dacă momentele prin care a trecut autoarea au fost extrem de grele, momente în care viaţa unui om atârnă de un fir de păr, mulţi dintre cei trimişi în URSS murind acolo din cauza condiţiilor extreme de viata : 12-14 ore de muncă grea, temperaturi de sub -30 grade Celsius, hrană insuficientă ( ciorbele de castraveţi muraţi, varză şi 200-300 grame de pâine pe zi nu pot menţine în viaţă à la longue terme un organism care depune efort) precaritatea mijloacelor şi resurselor sanitare. În domeniul acesta a avut norocul şi Olga Pheiffer să lucreze fapt ce a salvat-o de la o moarte sigură. Autorităţile sovietice, ştim bine, nu puneau mare preţ pe viaţa prizonierilor. Nu-i vorbă, nu dădeau prea multe parale pe viaţa propriilor cetăţeni ( a se urmări viitoarea recenzie la cartea Insula canibalilor de Nicolas Werth apărută tot la Editura Vremea), de ce ar fi făcut-o pentru soarta unor duşmani declaraţi precum erau germanii?
Din fericire pentru autoare, detenţia sa în zona Uralilor nu s-a prelungit prea mult, după un an şi jumătate fiind eliberată. Putem spune că a scăpat ieftin. La 16 septembrie 1946 a părăsit lagărul fiind însă trimisă în zona de ocupaţie sovietica din Germania (viitoarea RDG din 1949) şi nu în România unde autoarea dorea să ajungă, înapoi la familia care o aştepta cu îngrijorare. Din zona sovietică, după mai multe peripeţii şi o jumătate de an de încercări a reuşit să ajungă în România. În mod paradoxal, în timp ce mii de români făceau tot posibilul să iasă din ţară, profitând de permeabilitatea unor frontiere care fuseseră măturate de războiul mondial, ea chiar dacă a trecut prin zona britanică şi Austria, s-a întors într-o Românie la început de comunizare, prea puţin prietenoasă cu minorităţile conlocuitoare şi, în mod special, cu cea germană. Însă viziunea noastră posterioară este diferită faţă de ceea ce se putea percepea în acele momente în care informaţia traversa spaţiile foarte greu.
„Nu ştiam încă atunci că ţara spre care ne îndreptam, riscându-ne viaţa, suferea deja sub tăvălugul comunist, care se străduia să nimicească sufletele oamenilor şi să înlăture valoarea şi competenţa, pentru a face loc prostiei şi mârşăviei, ce se străduiau să se caţere cât mai sus. Nu puteam şti acolo că, în ţară, închisorile comuniste înghiţeau pe cei mai aleşi dintre compatrioţi, lăsându-i liberi mai cu seama pe cei înclinaţi spre compromis sau gata să-şi trădeze convingerile şi semenii. (…) Dorul de ţară devenise pentru noi atât de obsesiv încât nici nu ne trecea prin gând că, într-o zi nu prea îndepărtată, s-ar putea să regretăm întoarcerea acasă.” [2] Sfârşitul cărţii este edificator „După o săptămână mi-am îmbrăţişat părinţii, acasă, în Năsăud, convinsă că am scăpat de toate necazurile. Apoi…Apoi a urmat cea de a doua parte a calvarului nostru.” Din exilul exterior s-a trecut la exilul interior şi, pentru marea majoritate a minorităţii germanice (saşi şi şvabi) plecarea definitivă dintr-o ţară care nu mai dădea nici o ceapă degerată pe ei. Căci avea nevoie de puritate etnico-ideologică iar România Mare trebuia distrusă şi în acest punct: diversitatea etnica mai greu de controlat decât o mare masa de români.[3]
Puteţi cumpara cartea acum, de la Editura Vremea.
[1] Editura Vremea, Bucuresti, 2003.
[2] Op. cit., pag.144
[3] O experienta similara reproduce si Mirel Banica in Poveste de Crăciun. Îmi va fi dor de tine, ţiganca mea – poveste de deportat – in Revista 22.
