”Nici alb, nici negru. Radiografia unui sat romanesc, 1948-1998”, de Aurora Liiceanu
Editura Polirom, Seria de autor Aurora Liiceanu, Iași, 2015, ediția a 2-a
Aurora Liiceanu și-a dedicat timpul studiind și scriind nu numai despre om și psihologia acestuia, dar și despre încadrarea lui în anumite contexte, medii sociale, ce au o adevărată putere asupra dezvoltării acelei persoane. De data aceasta însă, prin opera Nici alb, nici negru, autoarea duce analiza la o treaptă superioară și anume, spre un sat întreg, pe o durată mai lungă de timp, definitorie pentru istoria românilor, dar și pentru societate în forma ei actuală și anume, perioada 1948 – 1998.
Dacă primele cărți scrise de către psihologul Aurora Liiceanu, pe care am avut ocazia să le citesc, au punctat mai degrabă omul și evoluția acestuia – Legături de sânge: Povestea Ioanei, 2013, Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminității, 2013, Soacre și nurori. La cine este cheia?, 2014, ultimele două – Valurile, smintelile, păcatele. Psihologiile românilor, 2015, și acum, Nici alb, nici negru – mi-au oferit mai multe informații despre societatea românească dintr-o perioadă pe care nu am cunoscut-o și care deține informații și motive despre evoluția societății românești.
Autoarea realizează radiografia unui sat românesc – Surani, pe parcursul a aproximativ 50 de ani, studiul îmbinând informații preluate din monografia satului, realizată de către preotul Ioan Ionescu-Surani, preot în sat în perioada 1920 – 1963, cu cele obținute în urma discuțiilor avute cu diverse persoane din sat, începând cu primărița comunistă și continuând cu persoane care au avut de suferit din cauza colectivizării. Spre deosebire de preot, care are o relație personală cu viața satului, pentru autoare relația cu satul Surani a fost pur întâmplătoare, acest aspect fiind important pentru un studiu obiectiv. Pornind de la tehnica interviului semidirijat, cu un cadru specific de întrebări, intervenind în discuție doar atunci când simțea nevoia unei explicații sau a încadrării povestirii într-un context mai larg, autoarea a realizat interviuri pe durata a aproximativ 3 ani, întrevederile cu oamenii devenind din ce în ce mai personalizate o dată cu trecerea timpului.
Cartea aduce în fața cititorului ceea ce specialistul numește povestirea de viață, despre care autoarea afirmă:
Povestirea de viață nu este o simplă adunare, o sumă de informații. Ea este o structură, o experiență trăită care se reconstituie și se naște în alt timp decât cel al trăirii. Ea este și un act de comunicare. Ca discurs al memoriei, povestirea de viață se constituie ca studiu pluridisciplinar, implicând psihologia, sociologia, lingvistica, antropologia. Raportul cu istoria, între istoric și povestirea de viață, este mai special, pentru că doar prin înregistrarea marilor evenimente pe care un individ „le prinde” în cursul vieții sale ea poate servi istoricului. […] Fiind obiect de studiu, dar și instrument de lucru/studiu, povestirea de viață în sensul de informație și semnificație nu poate fi epuizată de nici una dintre disciplinele candidate la înglobarea ei în câmpul preocupărilor sale.
Autoarea consideră că psihologia ar fi cea mai în măsură să atace acest subiect – povestirea de viață – deoarece acest domeniu privește psihologia pierderii, a evenimentelor nefericite, și exercită de asemenea și o preocupare intensă asupra memoriei, fie ea individuală sau colectivă. Iar aici specialistul are datoria să facă diferența între memoriile strict personale și cele care vin din apartenența individului la societate și deci la istorie.
Conform altor cercetători ce au recoltat povestiri de viață a locuitorilor, referirea la trecut și raportul între prezent și trecut se fac folosind în mod constant scheme de interpretare contemporană. În felul acesta se câștigă continuitatea. În același timp, tot specialiștii afirmă că mutațiile sociale ale unui timp provoacă mai acut amintirea trecutului. Rupturile aduc în atenție cu mai multă forță comparația. Prin urmare, vă puteți imagina ce cantitate de informație valoroasă reprezintă acest studiu pentru cei care sunt interesați de perioada comunistă și de diferențele dintre acea perioadă și cea de după `89.
Povestirea de viață începe prin explicarea originilor satului, acesta fiind format din moșiile Surani, Sărari și Oprișorul în anul 1865, care în 1895 își construiește o primărie. Dar înainte de primărie a fost prăvălia, locul de întâlnire a oamenilor satului; prăvăliile erau deținute de bogătașii satului, aceștia devenind primari în sat. Doar primul primar, Năstase Gheorghe, fusese morar. Pentru a înțelege mai bine durerile surănenilor trebuie să știm că aspectul geografic nu este unul prielnic lucrării pământului, prin urmare surănenii au trebuit să muncească din greu pentru a-și cumpăra pământ la țară, pentru a trece peste foamea din timpul războaielor mondiale, dar și după. O dată acest aspect lămurit, oamenii din Surani au trebuit să facă față procesului de colectivizare, prin care au trecut de bună voie și nu prea. Informații interesante despre acest sat, despre care eu cel puțin nu știam, ar fi faptul că de aici provin cei care acum poartă denumirea de sondori, care înainte, începând cu 1900, erau cei care săpau puțurile de pământ, ajungând până la 340 de metri adâncime, și care erau cunoscuți drept „puțari”, oameni care câștigau cei mai mulți bani, care-și permiteau să cumpere pământ și care au adus orașul la sat, dar care au facilitat și interacțiunile cu sate învecinate sau localități mult mai îndepărtate.
Surănenii au și amintiri despre comuniștii absoluți, cum ar fi fost primărița Maria Tatu, despre care unii zic că a ajutat oamenii, sau Nicu Vlădescu și Gheorghe Constantin, oameni cu putere, ce nu au fost reținuți de către memoria colectivă într-o nuanță pozitivă. Declinul satului a fost provocat de către colectivizare, și deci de lipsa unor venituri mici, dar constante și sigure. Dar nu numai! Așa cum afirma în Politice, H.-R. Patapievici, structurile de proprietate țărănească și acel savoir-faire tipic țărănesc au fost radical înlocuite prin colectivism (material și mental). Psihologic înspăimântată, această populație era pregătită să primească orice formă. În mod esențial după 1971 au fost puse condițiile noului contract social, la care populația românească a aderat cvasiintegral…transformarea întregii populații a țării într-o populație de clienți și paraziți ai unui stat atotputernic și discreționar. O dată cu desproprietărirea pământului, surănenii și-au pierdut identitatea și curajul, iar recăpătarea acestora poate nu a avut loc nici în acest moment. Privind în urmă, surănenii nu apreciază neapărat libertatea de exprimare dobândită după comunism, dacă calitatea vieții este una scăzută. Prin urmare, economia este cea care dictează părerile oamenilor despre starea societății în care trăiesc.
Cu siguranță, povestea surănenilor este una ce poate fi transpusă la nivel întregii țării, căci vorbește despre istorii personale, care devin colective și apoi naționale. Surani este un loc special, cu obiceiurile și valorile proprii, un reprezentant al vieții rurale românești, ce ne poartă de-a lungul a 50 de ani prin memoria colectivă a unei generații.
