Mistica rugăciunii și a revolverului. Viața lui Corneliu Zelea Codreanu, de Tatiana Niculescu

”Mistica rugăciunii și a revolverului. Viața lui Corneliu Zelea Codreanu”, de Tatiana Niculescu

Editura Humanitas, București, 2017

În explozia de cărți de după 1989, a existat și multă maculatură legionară, cărți în care se discuta aprins despre Corneliu Zelea Codreanu, Horia Sima sau Ion Antonescu, iar legionarismul a înflorit, deși nu chiar la suprafață, printre cei fascinați de perioada interbelică. Cu toate acestea, puține au fost cărțile care au tratat această ideologie cu neutralitate, încercând să dezvăluie resorturile istorice ale mișcării și felul în care au evoluat liderii ei. Sau, cel puțin, asta știu eu. Despre Corneliu Zelea Codreanu era necesară o astfel de carte, personajul cu alură mistică fiind prea puțin cunoscut, iar cărțile sale, pledoarii pentru o altfel de România, una în același timp plină de ură, dar și foarte organizată, au apărut după 1989 numai la edituri obscure, după cum o dovedește enumerarea din bibliografia selectivă a acestui volum. 

Tatiana Niculescu nu și-a dorit să facă o biografie pur istorică, care să abunde în știință și informație, să aibe sute de pagini și să fie citită doar de către specialiști. Asumându-și rolul de a scrie o carte de popularizare, în genul celor scrise în ultimii ani de Lucian Boia, și-a dat seama că asemenea cărți – și au apărut foarte multe, despre Hitler, Stalin, Goebbels sau Ceaușescu – sunt necesare pentru a înțelege greșelile trecutului, pentru a întrevedea cumva fascinația pe care o stârnesc asemenea oameni în rândul maselor populare (și, să știți, că în unele locuri, Corneliu Zelea Codreanu iese chiar bine și își dovedește cumva aparența de om mistic). În plus, cel care ar scrie o asemenea carte ar putea fi acuzat de antisemitism, Tatiana Niculescu fiind nevoită să facă o precizare, pentru a denatura această posibilă acuzație, încă de la început, din Nota autorului:

”E o experiență aparte, filosemit fiind, să refaci parcursul unui antisemit. Sper ca deopotrivă, prietenii mei evrei și ceilalți cititori să înțeleagă că, în aceste pagini, am încercat să-l redau, așa cum va fi fost el, trecutului și istoriei.” (pag. 9)

Pe lângă originea străină (tatăl său, Ion Zelinski, transformat după mutarea la Huși în Ion Zelea Codreanu, vine din Austro-Ungaria, din zona poloneză), pare că primele forme ale naționalismului în familia sa vin dinspre A.C. Cuza, cel care l-a și botezat pe Corneliu (ateu convins, după cum o arată unele versuri de-ale sale, preluate aici din Istoria literaturii lui G. Călinescu), dar ale cărei idei, politice și ideologice, au fost preluate rapid de întreaga familie. De altfel, în 1910, Ion Zelea Codreanu devine președintele filialei din Huși a Partidului Naționalist-Democrat, cel înființat de A.C. Cuza și Nicolae Iorga și declarat oficial împotriva dominației străinilor în problemele interne ale țării, cu precădere fiind vorba de evrei.

Pe lângă influențele venite dinspre tatăl său, politician activ în partidele antisemite ale vremii începând din 1910, sau dinspre politicienii apropiați acestuia, un rol însemnat în ”tâmpirea” lui Corneliu Zelea Codreanu au avut-o și cursurile, școlile și taberele în care acesta s-a instruit, dar și cărțile pe care le-a citit. Primul pas a fost atmosfera cazonă din cadrul Liceului Militar de la Mânăstirea Dealu, într-o perioadă în care se discuta activ despre militarizarea învățământului, iar apoi, în timpul Primului mare război, Școala Militară de Infanterie de la Botoșani. Din punctul meu de vedere, aplicabil nu numai acestei situații, o școală militară de la o vârstă mică (așa cum se întâmplă în cazul liceelor militare sau școlilor de poliție) determină nu numai călirea organismului, fizic și moral, ci și o aplecare ulterioară spre rigurozitate negativă, violență și aplecare spre extremism în toate domeniile vieții. La Corneliu Zelea Codreanu a contribuit, de asemenea, și războiul, naționalismul generat de Marea Unire, ideile cercetășiei, foarte răspândite în epocă, și lectura unor reviste ”ultra-românești”, precum Sămănătorul și Neamul Românesc.

După 1918, pe când Corneliu Zelea Codreanu împlinea 20 de ani, începe să aplice activ ceea ce a învățat, ce gândește, ce a deprins de la mentorii săi, mai ales că PND, partidul din care făcea parte tatăl său, obținuse ceva succes la alegerile parlamentare (36 de mandate), Ion Zelea Codreanu devenind parlamentar. Adună astfel în jur de 20 de liceeni, prima formă de închegare pe care o organizează, într-un fel de tabără militară dintr-o pădure din apropierea casei părintești, pe care însă o denumește ”Asociația culturală Mihail Kogălniceanu”:

”Codreanu le-a cerut noilor săi camarazi să facă un jurământ prin care să se angajeze să fie credincioși patriei, regelui și lui Dumnezeu și, în același timp, să păstreze secretul antrenamentelor și al întâlnirilor lor în pădure.” (pag. 50)

A urmat apoi perioada studiilor universitare de la Iași, unde Corneliu Zelea Codreanu capătă notorietate și intră în istoria României interbelice: într-un campus universitar cu un amestec foarte eterogen de naționalități, etnii și religii, Codreanu intră în Garda Conștiinței Naționale, o organizație de profil socialist național-creștin, anti-comunistă și anti-muncitorească, spărgătoare de greve; este vehement împotriva presei evreiești și comuniste, trecând treptat, încurajat de cei din jur, de la cuvântări și articole calomnioase la atacuri de persoane; se apropie de un naționalism ortodox exacerbat, apropiat unor teologi ortodocși precum Dumitru Cornilescu și Teodor Popescu, dar și lui Ion Moța, fiul protopopului din Orăștie, care milita pentru o ”reînnoire morală a neamului românesc, pe care îl socotea șubrezit de corupție, alcoolism și o viață dezordonată.”

După o călătorie în Europa și înființarea Ligii Apărării Naționale Creștine (LANC), condusă de A.C. Cuza, mișcarea se radicalizează, principalul scop al lui Codreanu și Moța devenind rezolvarea ”problemei evreiești”, respectiv asasinarea principalelor personalități evreiești ale vremii, fie că vorbim de oameni politici sau oameni de presă. Deconspirați, o mare parte din ei au fost arestați și torturați, prilej pentru Corneliu Zelea Codreanu să săvârșească prima sa crimă, ucigându-l pe prefectul Iașilor, Manciu, pe treptele judecătoriei din oraș. Este poate punctul de cotitură pentru nașterea, în ochii simpatizanților, a unei personalități ”mesianice”: zeci de mii de oameni i-au luat apărarea prin petiții, manifeste, declarații în presă și demonstrații de susținere (ulterior, la nunta sa au participat în jur de 100.000 oameni). Este momentul în care a luat avânt și, conștient sau nu, s-a considerat din momentul achitării sale omul providențial, cel care va salva România de dușmanii săi.

În 1927, se înființează Legiunea Arhanghelului Mihail, cu următorul îndemn: ”Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli.” Câțiva ani mai târziu, odată cu revenirea lui Carol al II-lea pe tron, încep anii cu adevărat grei pentru legiune și Codreanu, împărțiți între alegerile democratice, interzicerile repetate ale formațiunilor politice înființate, tendința unor membri spre actele violențe și organizarea atentă a Gărzii de Fier aproape ireproșabilă (nu este de mirare că a stârnit atâta interes atât în rândul maselor populare, cât și a oamenilor de cultură). Confruntați cu adversitatea regelui, a cărui amantă era evreică, legionarii surprind prin educație și coparticipație: mergeau pe jos sau călare, aproape niciodată cu mașina; ajungeau în sate cântând și îi ajutau pe localnici la toate treburile gospodărești; munceau cu ziua doar pentru mâncare; reveneau de fiecare dată când promiteau să revină pentru a ajuta locuitorii; Corneliu Zelea Codreanu venea întotdeauna călare pe un cal alb, mergea la biserică și pleca în tăcere, într-o perioadă în care discursurile politice erau interzise. Astfel, se dezvoltă treptat, în sufletul a mii de oameni, ”mistica legionară”.

Această mistică și fascinația celor din epocă (dar nu numai) vine din ideologie – naționalismul și religia autohtonă sunt arme iredutabile ale unui partid, indiferent de epocă -, dar și din felul în care, în ultimii ani, Codreanu a schimbat cumva tactica, abandonând în cele mai multe dintre cazuri violența verbală, dar mai ales fizică, în favoarea unei păci aparente și a accentului pus pe muncă și apropierea de păturile sărace ale societății, inclusiv studenți și profesori. Cedează de multe ori în fața autorităților, antrenând astfel nemulțumiri tacite ale membrilor Gărzii de fier. După moartea (nu foarte eroică, să recunoaștem) a lui Moța și Marin în Spania, numărul cuiburilor gardiste crește la 34.000 în întreaga țară, lucru care l-a îndemnat pe Carol al II-lea să ordone exterminarea Gărzii. Amărât, într-o perioadă pacifistă, Corneliu Zelea Codreanu îi spune lui Argetoianu:

”Am propovăduit cinstea, am căutat să strângem poporul în jurul regelui, am exaltat dragostea de neam și țară – și am muncit. Nu vom fi numai noi vinovați de tot răul pe care-l vede toată lumea, ca să fim numai noi trași la răspundere. Dacă ne-ar fi lăsat în pace, cum în pace am fost lăsați până la Duca, n-am fi comis nici un act de violență. Căci cele ce s-au comis au fost de ordin personal, răspunsul unor firi mai violente și mai nestăpânite la oribilele și înjositoarele maltratări pe care le-am avut de suferit.” (pag. 196)

Iată de unde vine percepția simpatizanților legionari: după asasinarea lui I.G. Duca din 1932 1933, rareori membrii Legiunii au fost implicați în acțiuni violente, retragere ordonată chiar de Corneliu Zelea Codreanu. Nu i se pot ierta însă nici trecutul, nici ideologia propagată, vădit antisemită, extremistă. Arestat în 1938 doar pentru niște scrisori către Nicolae Iorga, trăiește ultimele șase luni ale vieții în închisoare, la Jilava și la Doftana, fiind asasinat la comanda lui Armand Călinescu și probabil a lui Carol al II-lea. Violențele pe care el le-a reprimat cumva în ultimii ani abia urmau. Dar cum era Corneliu Zelea Codreanu, dincolo de acțiunile sale publice?

”Încă din anii de liceu, tăcerea i se păruse adăpostul cel mai sigur unde se putea refugia ori de câte ori se simțea răvășit de porniri contradictorii, prea violente și adânci ca să poată fi exprimate.” (pag. 127)

”Evocând forța de atracție exercitată de Codreanu asupra tinerilor, publicistul teolog Nichifor Crainic va scrie că ea se baza pe violență și tăcere: ”Fire cu desăvârșire statică, fără niciun element dinamic într-însul, sângele vărsat ținea locul dinamismului, iar tăcerea lui aproape de nepătruns oferea imaginației înflăcărate a tineretului o regiune goală unde ea putea plasa toată calitățile și posibilitățile unui eroism legendar. Când vorbea, Căpitanul spunea uneori câte ceva; când tăcea, spunea totul.” (pag. 128)

Dacă despre ultimii ani ai vieții lui Corneliu Zelea Codreanu se știu destule amănunte (de la asasinarea prefectului Manciu până la moartea sa), iar autoarea aduce altele suplimentare, principalul țel al Tatianei Niculescu pare a fi reliefarea felului în care anturajul și epoca au încurajat antisemitismul lui Codreanu și i-au oferit acestuia teren de afirmare pentru ideile sale, dar și modalitatea în care acestea s-au născut și au evoluat. Aceste informații mi s-au părut a constitui principalul merit al cărții, care aduce astfel în fața publicului o istorie a vremurilor și a conflictelor existente în societatea românească și europeană, ce au dus la apariția și proliferarea extremismului.

Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Libris.ro/Elefant.ro.