”Marile bucurii și marile tristeți”, de Augustin Cupșa
Editura Trei, București, 2013
Moto: ”Norocul și necazul te găsesc ele. Tu trebuie să îți vezi de treaba ta.”
Frumoasă incursiune în sufletul uman ne înfățișează Augustin Cupșa în volumul său de proze scurte. Era să scriu chiar în ”sufletul uman românesc”, uitând că acesta este la fel oriunde, doar noi, unii, ignoranții îl cunoaștem doar pe cel românesc. Toți au mici bucurii sau mici tristeți și acestea sunt puse în fața cititorului în scene simple, care ilustrează viața obișnuită, fără ca personajele să își strigeîn gura mare problemele, fericirile sau suferințele, pentru că, nu-i așa?, după cum ne mărturisește chiar autorul într-una din proze, ”marile bucurii și marile tristeți nu se manifestă în public.”
Suntem într-o Românie postcomunistă, în care niște personaje, ca noi toți, încearcă să supraviețuiască, să trăiască, să își asigure în fiecare zi hrana pentru ziua de mâine. La bloc sau la țară, se întâlnesc destine, se desfac căsnicii sau se află secrete. Se vorbește, lumea se confesează, ba chiar mai mult se gândește decât să vorbește. Nu suntem în prezența unor destine mari, ci mai degrabă în fața oamenilor simpli, care nu au aspirații nemaivăzute, care trec prin viață fără a lăsa ceva în urmă, poate cu excepția unor copii reușiți, capabili și ei să o ia de la început și să… supraviețuiască, la rândul lor. Iată un astfel de exemplu, din prima proză a volumului, ”Răceala”:
”Și tatăl ei avusese de suferit de pe urma regimului, însă pe ea părinții o învățaseră că e mai sănătos să te ferești de oameni și să nu dezgropi trecutul care ți-ar putea aduce și mai multă suferință. Totuși, ea iubea oamenii. Aveau deja doi băieței și el și-a dat seama foarte curând după nașterea gemenilor că toată dragostea ei se canalizează acolo.”
Astfel de personaje sunt însă importante, pentru că ele lasă urme în viața, în viitorul celor din jur: de la băiatul care aproape își obligă părintele să îi descopere pe cei care l-au turnat la Securitate la femeia care are nevoie de îmbrățișare, singuratică în baraca de unde vinde bilete RATB; de la poștărița ce pare că are pentru prima dată în viață o umbră de umanitate și acceptă invitația unei bătrâne de a intra în casă până la bibliotecarul ce urmărește mișcarea stăzii în lipsă de ”clienți”; de la singurătatea dintr-un bloc-turn lipsit de locatari până la visul de peste ani, readus în viață într-o casă părăsită, de vânzare. Destine, destine adevărate.
Sunt câteva povestiri ce m-au impresionat, pentru că ele reprezintă o adevărată analiză pertinentă a sufletului uman aflat în diferite stadii de evoluție. Să luăm, de exemplu, povestirea ”De două ori două periuțe de dinți”, despre acel bărbat la vârsta a doua, care și-a depășit de câțiva ani stadiul de mulțumire dat de căsnicie și de slujbă, devenit acum prea dezgustat de propria viață, monotonă și lipsită de ”zvâc”. Un revelion lângă o grădină zoologică, petrecut la prieteni vechi de familie, atât de vechi încât ea, gazda, fusese demult amanta sa. Aici, găsește atât prilejul de a se distra, dar și pe acela de a reflecta la propria viață. Ba chiar de a face sex cu gazda/fosta amantă, pentru a stabili o nouă întâlnire la final ”cum ne-o purta viața”:
”A stat pe marginea căzii și s-a uitat la periuțele lor de dinți, a lui Alin și a Zinei și s-a întrebat dacă ei și le foloseau din când în când la comun. Păreau mai tocite decât ale lor și-și amintea de ele când privea blana lupilor dintr-o cușcă murdară, două perechi sfrijite care îi fixau lung și trist și păreau că se tem și de picăturile de ploaie.”
În ”Ochi căprui, sprâncene subțire”, același tipar de bărbat de vârsta a doua, de data aceasta mult mai bine situat din punct de vedere intelectual și financiar, se află în fața aceleiași tentații: își va înșela soția care îl însoțește în delegație cu camerista senzuală ce îl invită, în miez de noapte, în camera sa? Teama, o luciditate prea aspră și prea adâncă, implicațiile eventualului său act de adulter îl fac să eșueze, iar când dorește să se întoarcă, conștient fiind că nu făcea un rău prea mare, cel puțin din punctul său de vedere, este prea târziu. Rămân întrebările (inclusiv în mintea cititorului).
Augustin Cupșa este, în același timp, și scriitor de scenarii, așa cum am citit din prezentarea autorului cărții. De aici și impresia că el a decupat mici scenarii de viață, a ficționalizat mici destine în ipostaze diferite pentru a le aduce în fața cititorului. Și, de altfel, fiecare povestire a sa se poate transforma cu ușurință în scurtmetraje, cu subiect, acțiune și mesaj, care ar avea aceeași impresie pentru privitor/cititor. O impresie bună, o carte de proză scurtă reușită.
2 comments