”Marea cea Mare. O istorie umană a Mediteranei”, de David Abulafia
Editura Humanitas, București, 2014, 808 p.
Traducere din engleză de Georgeta-Anca Ionescu, Marieva-Cătălina Ionescu și Denisa Duran
I. O metodă
David Abulafia, profesor la Cambridge, specialist în istorie medievală mediteraneană (Spania & Italia), este prezent de peste două decenii în acest domeniu, cu lucrări științifice de anvergură; stilul său liber, adesea provocator – fără a renunța la exigențele documentării – se manifestă din plin în această istorie a Mediteranei, loc de întâlnire a civilizațiilor, al schimburilor.
Volumul este o incursiune din preistorie până în prezent în peste 100 de ilustrații și hărți, cu bibliografie, note și un fastuos Indice, ce cuprinde deopotrivă personalități și locuri, grupate alfabetic & tematic. De exemplu, la intrarea Africa de Nord, sunt cuprinse peste 30 de subintrări, de la chestiunile de agricultură sau ceramică până la termeni de felul berberă v. statele berbere, soldații creștini în armatele musulmane sau personalități semnificative și acțiunile lor: acțiunile lui Pompei împotriva pirateriei sau Ioan I de Aragon și musulmanii. Un indice ce cuprinde o multitudine de cercetări, de teme. Și o subintrare a indicelui poate deveni o intrare, aducând noi completări; de exemplu, pentru intrarea agricultura, sunt menționate situații și contexte precum Africa de Nord, Neoliticul sau mișcarea kibuțurilor.
Volumul este structurat în cinci părți: „Prima Mediterană” (22000 a. Chr. – 1000 a. Chr.), cuprinzând epoca preistorică și Egiptul faraonilor: din Sicilia până în Canaan, de la Delta Nilului până la Troia; „A doua Mediterană” (1000 a. Chr. – 600 p. Chr.), lumea antichității greco-romane, unde Mediterana devine mare nostrum, „un amestec de culturi nemaivăzut niciodată până atunci și nici de atunci încoace”; „A treia Mediterană” (600-1350), a medievalității, a statului islamic și a ascensiunii orașelor-stat. Aici este domeniul de predilecție al autorului, evidențiat prin meticulozitatea datelor (anticipată de capitolul precedent, al disoluției Antichității în Mediterana), stabilind diferite granițe și, în special, nuanțe ale Mării. De exemplu, în prezentarea spațiului islamic din această perioadă: „În ciuda diviziunilor de sectă dintre șiiți și sunniți și a divergenelor politice între dinastiile Omeyyazilor, Fatimiilor și Abbasizilor, teritoriile islamului intercționau în domeniile comercial și cultural / pe linia Spania – Egipt – Siria”. Și lumea creștină interferează; mai mult, este evident că mijloacele istoricului se opresc acolo unde este natural să se oprească; Abulafia nu caută cauzalități, nu are soluții pentru orice, lăsând mai multe semne de întrebare – chiar dacă o bună parte din ele se manifestă la nivel retoric. Astfel, pentru anul 1000 și epoca ulterioară, „ascensiunea orașelor Pisa și Genova este aproape la fel de misterioasă ca ascensiunea orașului Amalfi, și misterul este adâncit de succesul neașteptat al acestor orașe în curățarea vestului Mării Mediterane de pirați și în crearea unor rute comerciale susținute de colonii de negustori și de coloniști, departe în est, până în Țara Sfântă, Egipt și Bizanț”.
În altă ordine de idei, evenimentele semnificative în plan altenativ sunt consemnate, precum supremația florinului din Florența în orice colț al Mediteranei (sec. XII-XIV), una dintre primele monede bătute în Europa de Vest, după cele ale lui Carol cel Mare.
„A patra Mediterană” (1350-1830), a modernității, arată cum profilul călătorului în Mediterana începe să schimbe (începutul sec. XIV): apar cei interesați de urmele Antichității, de monumentele ei, în speță turismul cultural, alături de cel religios (pelerinajul) sau comercial. O epocă ce a asistat la apariția unei alte puteri, cea otomană (Marea Albă era denumirea Mediteranei), dar și la periferizare: „A patra Mediterană a fost nu numai fracturată, ca rezultat al conflictului din otomani și Habsburgi, dar a fost și marginalizată, ca rezultat al viguroasei expansiuni a economiei din Atlantic”.
A cincea Mediterană (1830-2010), a prezentului, este caracterizată de puterea Marii Britanii și de deschiderea, sub auspiciile acesteia, a canalului Suez, ce a contribuit la utopia contopirii Estului cu Vestul, a Orientului cu Occidentul. Chiar dacă au trecut două războaie mondiale în această perioadă, Abulafia vorbește despre „mai multă pace și siguranță decât oricând de la apogeul Imperiului Roman”. O epocă specială și prin redescoperirea, prin turismul cultural, a primelor două Mediterane: cea greacă și cea romană; nuanțele sunt întotdeauna încântătoare la istoricul Mediteranei. De pildă, felul în care relicvele Antichității grecești (și autorul dă ca exemple Altarul din Pergam, Mormântul lui Agamenon de la Micene, statuile Parteonului) au fost însușite de nord-europeni (Anglia, Germania) este numit „import” sau „export”, în fond eufemisme pentru o situație de rapt; de „pradă” se vorbește în schimb în cazul consului american din Cipru de la finele sec. XIX, care a format baza unor colecții din Metropolitan.
Metoda autorului este explicată chiar din prefață: „Intenția mea a fost mai degrabă să descriu oamenii, procesele și evenimentele care au transformat cu totul sau în mare parte Mediterana decât să scriu un șir de microistorii ale ținuturilor ei, oricât de interesant ar fi putut fi asta.” Astfel, „Mediterana pe care o cunoaștem azi a fost conturată de fenicieni, greci și etrusci în Antichitate, de genovezi, venețieni și catalani în Evul Mediu, de vapoarele olandeze, britanice și rusești în secolele de dinainte de 1800; într-adevăr, teoria potrivit căreia după 1500, și mai ales după 1850, importanța Mediteranei pentru comerțul și afacerile mondiale a început să scadă stă în picioare.”
O lume complexă – dacă ar fi să menționăm doar cele mai cunoscute denumiri: Marea cea Mare, denumire evreiască; Marea Noastră, pentru romani; Marea Albă (Akdeniz), pentru turci – este descrisă printr-o scriere polemică față de Braudel, autor al clasicei Mediterana și lumea mediteraneană în timpul lui Philippe II (1949), unde se demonstra că „orice schimbare se petrece încet” și că „omul este prizonier al unui destin în mersul căruia el are un rol foarte mic”.
(va urma)
