”Lecții americane”, de Italo Calvino
Editura Humanitas, Colecția: Biblioteca Italiană, București, 2019
Traducere: Oana Boșca-Mălin
Cu Italo Calvino am făcut cunoștință, prin intermediul cărților desigur, acum vreo cincisprezece ani. A trecut ceva timp de când nu l-am recitit, însă am găsit prilejul de a mă reîntoarce la textele sale prin intermediul volumului Lecții americane publicat de editura Humanitas, în colecția Biblioteca Italiană. Textele au fost scrise de Italo Calvino pentru o serie de conferințe care trebuia să fie ținute în 1985, la Cambridge, însă acest lucru nu s-a mai întâmplat. Centrate pe rolul literaturii în epoca modernă, abordează într-o manieră stilistică extrem de elegantă, ca majoritatea scrierilor sale, subiecte care vizează teme precum digitalizarea excesivă, lipsa de conținut a textelor și fotografiilor, banalizarea realității printr-un exces.
În anul în care scria Calvino textele nu existau nici conturile de socializare și nici internetul așa cum îl știm azi. În 1983, de abia apăruse DNS (Domain Name System), Paul Mockapetris și Jon Postel fiind responsabili de apariția sa, iar primul domeniu înregistrat, symbolics.com, abia în 1985. Rețeaua www (World Wide Web), apare abia în 1989, fiind creată de inginerul Tim Berners-Lee. În acest context, textele sale sunt vizionare, nu numai în ceea ce privește literatura și teoria literară, ci și discursul pe tema individului și a individualității în contemporaneitate.
”Una dintre tramele pe care Calvino le dezvoltă în cursul celor șase conferințe este cea autobiografică: un scriitor care, ajuns pe neștiute la încheierea vieții sale, încearcă să tragă concluziile asupra poeticii proprii: «După patruzeci de ani de când scriu fiction, după ce am explorat diferite căi și am făcut diferite experimente, a venit vremea să caut o definiție de ansamblu a muncii mele.” (pg. 21)
Cele șase valori analizate sunt Lejeritatea, Rapiditatea, Exactitatea, Vizibilitatea, Multiplicitate. Ultima conferință este intitulată: A începe și a încheia.
Lejeritatea este văzută ca valoare, nu ca defect, iar analiza lui Calvino își propune să analizeze cum plasează această valoare în prezent și cum o proiectează către viitor. Sciitorul pornește de la Perseu, cel care o ucide pe Meduza. El nu o privește direct și astfel reușește ceea ce nimeni nu mai putuse până atunci, însă dincolo de acest aspect, din sacrificarea Meduzei se naște Pegas, adică izvorul din care se adapă Muzele, iar capul se va transforma în armă pentru Perseu. Însă orice interpretare sărăcește mitul, continuă Calvino, deci lecția pe care o putem extrage ține și de literalitatea povestirii, nu de ceea ce adăugăm din exterior.
În momentele în care regnul omenesc mi se pare a fi condamnat la greutate, cred că ar trebui să zbor precum Perseu, într-un alt spațiu. (pg. 52)
Atât literatura, cât și știința oferă diverse căi pentru explorare și evoluție. Analiza continuă cu Lucrețiu și Ovidiu, în încercarea de a demonstra rejeritate reflexivității și lejeritatea gânditoare. Demersul conduce la Boccaccio și una dintre nuvele din Decameron, Cavalcanti și, desigur, Dante. Conceptul de lejeritate începe apoi să capete contur: lejeritatea se ascociază cu precizia și cu determinarea, nu cu imprecizia și cu abandonarea la voia întâmplării. Cele trei accepțiuni la care ajunge Calvino se regăsesc pe larg la pagina 63. Ultima analiză pentru determinarea lejerității consideră literatura ca funcție existențială și căutarea lejerității ca reacție la greutatea de a trăi și culminează cu scrierile lui Kafka.
”La fel și noi, călare pe găleata noastră, o să ne înfățișăm noului mileniu fără speranța de a afla în el nimic mai mult decât ceea ce vom fi capabili să aducem cu noi.” (pg. 80)
Rapiditatea începe să fie analizată prin recursul la o legendă a lui Carol cel Mare, în care frumusețea textului provine din cadența evenimentelor, descrierile pot fi realizate prin numirea obiectelor sau printr-o rețea cu lumea din care face partea.
”Încărcătura simbolică a unui obiect poate fi mai mult sau mai puțin explicată, dar de existat, există. Am putea spune că într-o narațiune un obiect este totdeauna magic.” (pg. 86)
De la rapiditatea relatată în text ajungem la rapiditatea gândirii, gândirea metodologică și capacitatea de a o transpune în scriitură, dar și rapiditatea mentală în contemporaneitate. Literatura și timpul, iterația și digresiunea sunt subiecte care suportă o analiză frumoasă în această conferință a lui Calvino. De reținut însă că niciuna dintre valorile analizate nu exclude opusul valorii discutate.
”Dar viteza mentală nu poate fi măsurată și nu permite comparații sau confruntări și nici nu-și poate dispune rezultatele într-o perspectivă istorică. Viteza mentală este o valoare în sine, pentru plăcerea pe care o provoac ceui care este sensibil la această plăcere, nu pentru vreo utilitate practică ce ar putea decurge din ea. Un raționament rapid nu este neapărat mai bun decât un raționament ponderat; dimpotrivă, dar el comunică ceva special, care rezidă în însăși agerimea sa.” (pg. 100)
”Munca scriitorului trebuie să țină cont de de timpi diferiți: timpul lui Mercur și timpul lui Vulcan, un mesaj spontan obținut prin multiple ajustări, o intuiție instantanee care, de îndată ce este formulată, capătă caracterul definitiv a ceea ce nu poate fi altminteri, dar și timpul care se scurge fără altă intenție dcet aceea dea de a lăsa sentimentele și gândurile să se sedimenteze, să se detașeze de orice nerăbdare.” (pg.110)
Exactitatea are trei accepțiuni în opinia lui Italo Calvino: „un plan al operei bine definit și bine calculat”; „evocarea de imagini vizuale limpezi, incisive, memorabile” sau „un limbaj cât mai precis posibil”. În scenă intră Leopardi, apreciat pentru capacitatea de a insufla gustul pentru nedefinit și vag. Adică tocmai opusul exactitătii, dar și pentru sâmburele poeticii sale, infinitul. La Paul Valery însă găsește Calvino cel mai bine definită dorința pentru exactitate. Scriitorul pune în discuție și una dintre lucrările sale de această dată, și anume Orașele invizibile, tocmai pentru că orașul este cel care reușește să înglobeze toate conceptele într-o rețea, fiind un simbol unitar pentru ele. Din el se pot extrage fire multiple, fără a fi nevoie de ierarhizare, ceea ce este realmente extraordinar în text.
”Pentru mine, căutarea exactității se despărțea în două direcții. Pe de o parte, reducerea evenimentelor contingente la scheme abstracte cu care să se poată face operațiuni și demonstra teoreme, pe de altă parte, constrângerea cuvintelor pentru a reda cu maximă precizie aspectele sensibile ale lucrurilor.” (pg. 133)
Vizibilitatea pornește de la o constatare: fantezia e un loc în care plouă. Apoi analiza se concentrează pe contextul în care se situează acest vers din Purgatoriu. Viziune, vizibilitate, imaginație, fantezie sunt concepte pe care scriitorul italian le pune sub lupă și distinge procese imaginative de două tipuri: cel care pornind de la cuvânt ajunge la imaginea vizuală și cel care plecând de la imaginea vizuală ajunge la expresia verbală (pg. 146). De la versul lui Date ajunge la Exercițiile Spirituale ale lui Ignațiu de Loyola, unde imaginația vizuală este crucială.
Imaginația ca repertoriu al potențialului, al posibilului îl introduce pe Starobinski, care făcuse o analiză foarte interesantă a imaginației ca instrument de cunoaștere și/sau ca identificare cu sufletul lumii. Ar putea fi aici o paralelă cu fenomenologia, pe care însă italianul nu o face aici, mai ales dacă ne referim la extrasubiectivism si extraindividualism. Se revine în finalul conferinței la literatură, locul unde fanteziile și realitățile pot lua formă, ca spectacol multicolor la lumii, cum spune Italo Calvino.
Multiplicitatea începe de la un citat din Carlo Emilio Gada și are în vedere imaginarea romanului contemporan drept o enciclopedie. Prin explorarea cuvintelor se poate ajunge la infinite relații, trecute și viitoare, reale și posibile, care converg către ele. Pentru Musil însă, cunoașterea este conștiința imposibilității de a concilia două polarități opuse: una căreia îi dă numele ba de exactivite , ba de matematică, spirit pur, în timp ce pe cealaltă o numește suflet, iraționalitate sau umanitate. Ajungem apoi la Proust, unde rețeaua este compusă din puncte spațio-temporale pe care le ocupă succesiv o ființă, iar lumea de dilată până ajunge să fie de necuprins. (pg. 177)
În discursul despre multiplicitate apar și Goethe, Queneau și, desigur, Borges, care reușește să concentreze chintesența rețelei într-o povestire. Însă dincolo de amploarea fiecărei scriituri în parte, Italo Calvino ajunge la concluzia pe care o anunțate de la început:
”…cine suntem noi, cine este fiecare dintre noi, dacă nu o combinație de experiențe, informații, lecturi, imaginații? Fiecare viață este o enciclopedie, o bibliotecă, un inventar de obiecte, o paletă de stiluri, unde totul poate fi continuu reamestecat și reordonat în toate chipurile?
Dar poate că răspunsul pe care mi-l doresc cel mai tare să-l dau este un altul: ce bine ar fi să fie posibilă o operă concepută în afara sinelui, o operă care să ne permită să ieșim din perspectiva limitată a unui eu individual, nu numai pentru a putea întra în alte euri similare , ci pentru a-l face să cuvânteze pe cel care nu are cuvânt […]” (pg. 192)
Ultimul text din volum, A începe și a încheia vă las să îl descoperiți singuri, vă asigur că este la fel de savuros precum celelalte. Un discurs pe marginea literaturii care m-a încântat mult și care propune teme interesante de reflecție, dar care face și un tur de forță prin marea literatură, astfel că nu are cum să rămână fără răsunet în inima oricărui iubitor de cărți.
În loc de final:
”Oare este posibil să spui o poveste care să stea față în față cu Universul?”
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Libris.ro/Elefant.ro.
(Sursă fotografii: Libhumanitas.ro, Notizie.it)
