Le vertige. Chronique des temps du culte de la personalité, de Evghenia Guinzbourg
Editions du club France Loisirs, Seuil, 1967, Paris
Prima parte aici.
În închisoarea din Iaroslav, fosta puşcărie ţaristă pentru că regimul comunist a moştenit întregul sistem ţarist de represiune, accentuandu-l, mărindu-l, dezvoltându-l de nenumărate ori[1], Evghenia Guinzbourg află din foaia locală oficială despre moartea văduvei lui Lenin, Nadejda Krupskaia (1869-1939), care doar prin statura sa simbolică a scăpat de represiunea masivă a lui Stalin, ea a rămas ministru adjunct al educaţiei sovietice până în anul morţii sale (o performanţă având în vedere că toată garda vechea a bolşevicilor fusese masacrată). Guinzbourg confundă anul morţii Nadejdei Krupskaia, plasând evenimentul în prima parte a anului 1938, când, de fapt, văduva lui Lenin a murit la 27 februarie 1939.
Cele două colege de celulă izbucnesc într-un prelung plâns. „Interpretăm moartea sa drept ultimul act al unei tragedii; ultimii martori oneşti, personalităţile cele mai nobile dispăreau, mureau, erau exterminate.” Cercetătorul imparţial nu poate să nu rămână nedumerit: dacă Stalin nu ar fi declanşat Marea Teroare (1936-38) care i-a afectat direct, toţi aceşti nomenklaturişti care-şi clamau crezurile pure şi leniniste nu ar fi avut nici cea mai mică remuşcare faţă de crimele comise până în 1936. Credinţa în justificările propagandistice comuniste era completă, ouăle trebuiau sparte, însă totul era frumos atât timp cât ei nu erau acele ouă şi alte categorii sociale plăteau imensul preţ al transformărilor de inginerie socială efectuate cu pistolul de tâmplă.
În închisoarea din Iarsolav, fiind considerată un element deosebit de periculos, a fost băgată la izolator, într-o celulă infimă, de cinci paşi lungime şi trei lăţime în care teoretic ar fi trebui să-şi petreacă următorii zece ani. Administraţia penitenciară fiind confruntată cu valuri după alte valuri de arestaţi, având în vedere vârful Marii Terori, s-a văzut nevoită să cazeze şi o altă deţinută în modesta celulă. Hainele civile care trebuiau predate (nu aveau voie să-şi păstreze nici măcar sutienul, un atentat hidos la orice urmă de feminitate- însă deţinutele reuşeau să le ascundă în timpul percheziţiilor bi-lunare- „Îl păstrăm că un simbol al feminităţii noastre umilite”) au fost înlocuite cu cele de regim penitenciar, aspre.
Timpul şi-l petreceau citind, în acea perioada lectura chiar dacă drămuită nu era complet interzisă. Ba mai mult, la Iaroslav se află o biblioteca bine garnisită. Fiecare deţinut avea dreptul la două cărţi iar ele fiind două, îşi putea imprumta cărţile. „În absenţa oricarei activităţi motrice se dezvoltă o serenitate spirituală particulară. Închis în celulă să, nu mai alergi după succes, gata cu ipocrizia, diplomaţia, compromisul cu conştiinţa ta. Mergi ţintit către marile problematici ale omului pe care le abordezi prin suferinţă.”[2]
Timp de doi ani cât a stat închisă la Iarsolav a purtat o corespondenţă cifrată cu mama rămasă în libertate, miza fiind ştirile despre soarta familiei (soţul a fost şi el arestat iar copiii despărţiţi). Rutina înnebunitoare a unei zile într-o astfel de colivie umidă, rece, fără lumina soarelui era ruptă doar de zilnica plimbare de un sfert de oră în curtea puşcăriei dar şi de înăsprirea regimului carceral care prevedea şi regulate vizite în celula disciplinară aflată la subsol, chiar mai mică decât celulă obişnuită, fără pat şi fără posibilitatea de a dormi normal, stagii de cinci zile. Izolarea specială era o încarcere în interiorul închisorii. Un decret al Consiliului Comisariilor Poporului din 21 martie 1921 invita tribunalele „să precizeze în judecată dacă respectivul condamnat trebuie să sufere sau nu regimul de izolare severă. De asemenea, în Codul Penal din 1922 se stipula că instanţa trebuia să precizeze dacă regimul de izolare severă era necesar. În cadrul SLON această formă de pedepsire suplimentară a deţinuţilor politici periculoşi a există între 1930-37”[3] „Fiecare zi părea insuportabil de lungă dar săptămânile şi lunile se ştergeau din memorie.”
Însă sistemul avea mare nevoie de forţă de muncă sclavagistă, astfel încât în 1939 transferuri masive de deţinuţi au fost direcţionate către închisoarea de tranzit de la Vladivostock pentru a fi îmbarcate către Magadan şi Kolîma. Fiind pregătite să plece, toate efectele personale au fost confiscate, inclusiv fotografiile primite de acasă. Autoarea îşi aduce aminte durerea acelor femei cărora le era confisacată până şi ultima frântură din memoria unei vieţi familale normale, căci legăturile cu trecutul trebuiau suprimate în totalitate, o altă viaţă (de cele mai multe ori destul de scurtă) începând. În iulie 1939 şaptezeci şi şapte de femei au fost înghesuite într-un vagon de vite care era inscripţionat pentru a salva aparenţele şi a nu atrage suspciunea populaţiei „utilaje speciale”. Condiţiile de transport atroce se datorau nu numai înghesuieli cronice, una din caracteristicile tuturor formelor de transport adoptate de sistemul Gulagului, dar şi unei veri foarte călduroase. Deţinutele aveau drept la doar un pahar de apă pe zi, probabil mai degrabă pentru că escortele nu doreau să fie deranjate de mai multe ori căci trenului i-a luat o luna de zile să străbată distanţă de la Iaroslav la Vladivostock, traversând totuşi Siberia care nu este deşertică. În nenumăratele staţii unde a fost garată garnitură, deţinutele erau forţate să nu scoată un sunet pentru a nu desconspira natură umană a utilajelor speciale. Pedeapsa era carcera pentru că şi aceste convoaie de vagoane beneficiau de inventivitatea sadică a NKVD-ului[4].
Într-o astfel de mică gara de provinicie siberiană, trecatorii ţărani auzind vocile deţinutelor au început să strecoare prin crăpăturile scândurilor apă, lapte, frunze de varză, profitând de lipsa de vigilenţa a escortei. Ajungând într-un final la destinaţie, coborând extenuate din vagoane şi observând agresivitatea câinilor lupi ai escoreti NKVD, o deţinută se riscă şi pune o întrebare subversivă şi impertinenţă „Mă întreb oare care a fost raţia lor de-a lungul drumului?” Gardianul naiv, un ţăran ucrainian, îi răspunde pe loc, fără să-şi dea seama de ironia şi absurdul situaţiei „păi atât cât a putut să bea.” În lagărul de tranzit, în aşteptarea navei penitenciar care făcea naveta între Vladivostock şi Măgădan, deţinutele au fost afectate la muncă unei cariere de piatră, să-şi facă încălzirea „Eram în plin iulie, eram expuse soarelui implacabil din Extremul Orient, pietrele degajau şi ele o căldură infernală chiar şi de la disnta iar noi, de doi ani de zile nu văzusem nici cea mai mică rază de lumina. Închise în celulele noastre izolate, nu mai eram deloc obişnuite cu efortul fizic.”[5] Guinzbourg nu a rămas mult timp la Vladivostock, regiunea penitenciară dar şi auriferă (et pour cause!) de la Kolîma având nevoie de forţă de muncă, îmbarcată în cala navei Djurma, claie peste grămadă a făcut cunoştinţă pentru prima oară cu deţinutele de drept comun care în doar cinci minute s-au dezlănţuit, furând raţiile de pâine şi orice obiect personal pe care deţinutele reusisera să-l dismuleze la plecare. Doar intervenţia unei politice solide care s-a impus într-o scurtă confruntare fizică cu o lidera detinutelor de drept comun a calmat spiritele. Din alte relatări, se poate trage concluzia că acest transport a fost mai degrabă paşnic faţă de atrocităţile şi violurile care aveau loc de-a lungul altor transporturi.
Autoarea, foarte slăbită, are norocul de a fi internată o luna de zile în spitalul din Magadan, însă după întremare a fost din nou trimisă la muncile grele. În toată această încrengătura, vital era norocul de a întâlni oameni care nu-şi pierduseră omenia[6] şi care mai aveau puterea de a-şi ajută semenul aflat în suferinţă. Doctorul care o pusese pe picioare i-a oferit o bluza de lână, sfătuind-o să o ofere repartitoarei[7] (care oricum ar fi luat-o) care totuşi, având un rest de conştiinţa, a îndrumat-o către munci mai uşoare, în „hotelul oamenilor liberi” (unii munceau la extracţia de aur, iar alţii proaspăt eliberaţi aşteptau să se întoarcă pe Continent), unde reuşeşte să scape şi de o tentativă de viol. Însă nici aici nu poate rămâne prea mult pentru că în Magadan ajungeau încontinuu noi convoaie de deţinuţi care trebuiau aruncaţi mai la nord, din ce în ce mai la nord. În aprilie 1940, a început adevărata ei odisee în regiunea penitenciară Kolîma, fiind trimisă să muncească în sovkhozul Elguen, la aproximativ două sute de kilometri sud de Cercul Arctic. Lunga să experienţă în interiorul Kolimei (eliberată din sistemul Gulagului, dar fără permisiunea de a părăsi Kolîma până după moartea lui Stalin şi dezgheţ adică în) face obiectul celui de al doilea volum memorialistic „Le ciel de la Kolyma”[8].
Evghenia Guinzbourg, pe lângă descrierea foarte fidelă (realizată din memorie) a parcursului sau concentraţionar, inevitabil, dezvoltă observaţii foarte pertinente despre natura umană supusă unui asemenea destin înfiorător, lucru valabil atât în prima parte, cât şi în a doua. „De-a lungul întregii perioade de detenţie, am putut stabili o lege infailibilă: cu cât închisoarea este mai murdară, mâncarea mai proastă iar gardienii mai liberi şi slobozi la gură cu atât viaţă prizonierului mai puţin expusă pericolului de moarte şi invers, cu cât închisoarea este mai curată, mâncarea mai convenabilă şi gardienii mai politicoşi cu atât moartea era mai ameninţătoare.”[9] „În puşcărie, oamenii continuă să fie dominaţi de frică. Deja prins în năvodul lui Lucifer, fiecare crede că situaţia colegului de celulă este mai grea decât a sa, de aceea trebuie să fie prudent şi să nu spună nimic”.
[1] Pentru ca si populatia penitenciara sub regimul comunist a fost de zeci de ori mai numeroasa decat cea sub regimul tarist.
[2] Pag. 197.
[3] Conform “Le manuel du Goulag. Dictionnaire historique”, de Jacques Rossi, prefata de Nicholas Werth Le Cherche Midi Editeur, Paris, 1997, pag. 146.
[4] Garnitura nu avea toaleta (nevoile se faceau prin spartura podelei vagonului), dar carcera.
[5] Pag. 324.
[6] Foarte putini, caci mediul era foarte favorabil trezirii bestiei din adanc.
[7] Acea persoana de incredere care asigura legatura intre administratia lagarului si detinuti si care repartiza fiecarui detinut un anumit tip de munca (mai grea, care te baga in mormant intr-o saptamana) sau mai usor, care, macar pentru o perioada, te salva.
[8] Vezi: https://filme-carti.ro/carti/le-ciel-de-la-kolyma-de-evghenia-guinzburg-ii-41776 si aici https://filme-carti.ro/carti/le-ciel-de-la-kolyma-de-evghenia-guinzburg-i-41768
[9]pag.104
