”Le ciel de la Kolyma”, de Evghenia Guinzburg – Kolîma la feminin
Editions du Seuil, 1980
Prima parte aici.
După multe alte peripeţii, la 15 februarie 1947 a fost eliberată, după ce ispăşise în întregime pedeapsa de zece ani, fiind una dintre norocoasele care a putut părăsi măcar lagărul pentru a trăi în afară lui, în regiunea Kolîma, având domiciliul forţat. Unii deţinuţi aveau termenul prelungit până la noi ordine. Până în 1949 a trăit doi ani la Magadan[1], care i s-a părut fabulos după ce trăise şapte ani în taiga, încercând „să se dea la fund” şi să-şi aducă singurul fiu supravieţuitor pe „insula”. A obţinut formularul A, o bucată de hartie care-i reglementa juridic nouă condiţie de deţinută eliberată, dar cu domiciul obligatoriu, nu înainte de a i se preleva amprentele. Puterea sovietică avea nevoie să ştie cu cine putea să aibă de-a face în viitor! De altfel această a fost una din practicile normale ale sistemului represiv bolşevic: chiar eliberat, deţinutul politic era păstrat în „baza de date” a organelor de securitate şi, în funcţie de directivele lui Stalin şi vântul politic, puteau fi oricând rearestat (eventual şi executat).
Numită cu multă greutate educatoare într-o creşă, descrie foarte bine îndoctrinarea la care erau supuşi micuţii şi faţă de care ea, cunoscând adevărată natură criminală regimului, întâmpina dificultăţi în a se conforma: ”Observând minuscula lume a pedagogiei preşcolare, constatam cu oroare enormele progrese înregistrate în domeniul artei minciunii şi falsificării petrecute în intervalul celor zece ani de absenţa”. Nu e de mirare, având în vedere tipul de poezii pe care erau obligaţi copiii să le înveţe: „Fetiţo, mă joc şi cânt cu bucurie/ Fără să-l fi văzut pe Stalin, totuşi îl iubesc”. Călătorind totuşi sub o stea norocosă, foarte insistentă, a reuşit să-şi aducă fiul la Kolîma, în ciuda faptului că în principiu acest lucru era aproape imposibil. Nu-l văzuse de 12 ani!
În ajunul rearestării „ca întotdeauna ne încăpăţânăm să prezicem viitorul ţării şi al nostru plecând de la premise raţionale. Nu învăţasem nimic. Nici după 12 ani.” În 1949, au reînceput arestările celor abia eliberaţi, cu domiciul forţat în regiunea Kolîma. Ea a fost reţinută direct din sala unde preda copiilor de la grădiniţă. “Acum, în 1949 ştiam că suferinţa nu purifică decât într-un anumit dozaj. Atât timp cât ea se întinde de-a lungul zecilor de ani, devine parte integrantă a vieţii voastre şi încetează să mai purifice. Ea vă transformă într-o bucată de lemn.” Băiatul îi aduce pachete la închisoarea de instrucţie din Magadan. De fapt, toate aceste arestări se datorau necesităţii MGB de a recopia vechile dosare ale foştilor deţinuţi din 1935-39 pentru a-i condamna la domiciliu forţat permamnent care putea să fie şi într-un alt loc decât Magadan, totuşi un oraş.
După doar o lună chinuitoare, Guinzburg a fost eliberată, nevenindu-i să creadă că a scăpat atât de ieftin! Datorită unui colonel MGB binevoitor, a reuşit să adopte o fetiţă de trei ani de care se ataşase la grădiniţă. Însă chinul ei nu avea să se sfârşească aici, parcă odată ce purtai semnul decăderii nu existau decât pauze între două perioade de hărţuire[2] sau arestare. În 1951, a fost din nou dată afară de la grădiniţa unde lucra pentru că piesa de teatru pentru copii Lupul şi cei şapte iezi pitici fusese transmisă la radio. Nu a fost menţionat numele ei, ci doar grădiniţa care produsese acel spectacol reuşit. După eliberarea doctorului Walter Anton, mica familie a trăit într-o continuă incertitudine (atât financiară, cât şi psihică), iar în februarie 1953 se aflau amândoi fără serviciu, aşteptând o nouă arestare, fiind turnaţi la MGB de un instigator. În acest context, moartea lui Stalin a fost întâmpinată cu o mare uşurare după principiul: mai rău decât fusese sub Stalin nu avea cum să fie, indiferent cine ar fi preluat frâiele colosului sovietic.
Toţi foştii deţinuţi care aveau domiciliu obligatoriu în Kolîma erau obligaţi să treacă de două ori pe luna pe la sediul MGB, pentru a li se aplica o ştampila pe hârtia care le ţinea loc de buletin, stăteau în picioare la coadă, în holul clădirii, cea mai frumoasă din oraş, însă la 15 martie, Guinzburg descoperă că necruţătoarele organe de anchetă scoseseră o banca lungă, unde putea să îşi odihnească distrusă sănătate până la zece „clienţi”. Un prim semn al dezgheţului. Al doilea semn care a şocat-o: doi ofiţeri MGB înainte să intre în camera unde le ştampilau documentele le-au surâs foştilor deţinuţi, un surâs forţat, dar totuşi un gest uman din partea reprezentanţilor unui sistem inuman care-i chinuise atât de mult timp şi care, de obicei erau foarte încruntaţi. Unul dintre ofiţeri, adresându-se cozii, spune „aşa tovarăşi, cum suntem doi, treaba va merge mai repede, intraţi în grup de cinci, restul poate să se odihnească pe banca.” Aude la radio şi nu-i vine să creadă condamnarea oficială a metodelor ilegale de instrucţie în cazul grupului halatelor albe. Toţi foştii condamnaţi au devenit tensionaţi, surescitaţi de derularea neaşteptată a evenimentelor.
Prima grijă a lui Beria a fost să-i graţieze pe cei care aveau pedepse mai mici de cinci ani, imensa lor majoritate find cei de drept comun, cei politici având pedepse de cel puţin 10 ani (puţini aveau şi opt ani). Autoarea a cerut să fie reintegrată profesional, în conformitate cu calificările sale, o cerere considerată nebunească de mediul său, dar în septembrie 1953 a fost numită profesoară de limba şi literatură rusă la o clasa în care elevi erau tocmai ofiţerii MGB care, având origini sănătoase, nu absolviseră liceul şi, în noile condiţii, doreau să-şi îmbunătăţească dosarul. Iniţial, explicabil, au privit-o cu neîncredere, Guinzburg punându-şi-i în cap şi mai mult după ce le-a dat o prima dictare: a plouat cu note de 2 (notă maximă în sistemul sovietic era/este de 5).
Procesul de reabilitare a foştilor deţinuţi supravieţuitori nu a fost unul automat, ci individual. Astfel încât Guinzburg a fost nevoită să meargă la Moscova unde a ajuns după mai multe zile de zbor cu avionul. A depus cereri la Procuratură şi Curtea Supremă după ce a stat la cozi interminabile la care a regăsit multe cunoştinţe din Gulag, toţi oameni cu părul alb, pielea zbârcită, dantură lipsă datorită scorbutului etc. Victoria sa a fost deplină, având în vedere că autoritile au recunoscut că nu au avut nici un temei în a-i distruge viaţa, în limbajul de lemn „abandonarea acuazţiilor în lipsa corpului delict.” Scriitoarea a întâlnit şi foşti deţinuţi cadre înalte din Partid care primiseră permisiunea să părăsească Kolîma şi care au uitat rapid perioada Gulagului, adoptând o morgă rece şi oficială, în aşteptarea unei reintegrări şi profesionale şi, de ce nu?, a unor avansări spectaculoase, ceea ce nu a fost cazul chiar dacă Partidul le-a oferit apartamente confortabil sau o pensii bune. Locurile lor fuseseră luate de o „altă generaţie de nomenklaturişti care nu avea o cunştinţă prea adâncă a istoriei”.
Ca şi în multe alte astfel de memorii, se decelează o morală şi o filosofie a suferinţei: „Este dificil de urmărit evoluţia unei fiinţe umane împinsă la capătul forţelor de către forme de viaţă inumană şi care pierde gradual toate noţiunile pe care le avea despre bine şi rău, despre acceptabil şi inacceptabil.”[3] „În tinereţe îmi plăcea să repet gândesc deci exist. În prezent, aş putea spune sufăr deci exist”[4] După părerea şi experientele ei vaste în acest ocean al mortii şi suferinţei, femeile se îndoiau dar rezistau, în timp ce bărbaţii, chiar dacă aparent erau mult mai puternici din punct de vedere fizic, cădeau răpuşi. „Ne depăşeau în artă de a mânui toporul, târnăcopul sau roaba, dar rămâneau departe în urmă noastră în ceea ce priveşte artă de a suporta tortura”[5] Interesantă este şi raportarea la oamenii liberi şi înfruntarea celor două umanităţi sovietice, cea care fusese chinuită şi omorâtă în Gulag şi cea care rămăsese acasă: „Oamenii care au trăit în epoca stalinistă fără să fie aruncaţi în puşcării ne spun uneori că au suferit mai mult decât noi şi, dintr-o anumită persopectiva, au dreptate. În primul rând, soarta ne-a ferit de teribilul păcat de a lua parte în mod direct sau indirect la asasinate şi persecuţii. Apoi, aşteptarea nenorocirii este uneori mai chinuitoare decât nenorocirea în sine. Însă tocmai această teribilă nenorocire care se abătuse asupra noastră nu ne-a scutit de la aşteptarea continuă a unor noi lovituri.”
După demararea procesului de reabilitare, Guinzburg remarcă unul din eternele defecte ale omului: amnezia. „Este un lucru rar să ai darul recunoştinţei. Când moartea ne ameninţă, strigăm cu frenezie Ajutor! dar odată pericolul trecut, sunt puţini cei care îşi aduc aminte de unde a venit salvarea. De-a lungul drumului crucii mele, am văzut zeci, chiar sute de marxişti foarte erudiţi, ortodocşi până în măduva oaselor, care îşi ridicau chipurile deformate de suferinţă, în momentele cele mai grele către Cel căruia îi negaseră existenţa până atunci ani în şir în timpul cursurilor şi conferinţelor. Dar când, în sfârşit, au fost salvaţi cui au mulţumit? Nu lui Dumnezeu, în nici un caz. În cel mai bun lui Nichita Hruşciov. Sau nimănui. Aşa suntem făcuţi.” Că şi în cazul altor foşti deţinuţi care şi-au depănat amintirile şi au depus un rechizitoriu implacabil, şi Evghenia Guinzburg mărturiseşte că deseori era întrebată cum de a reţinut atât de multe date, informaţii, imagini: „De-a lungul celor 18 ani scopul principal al vieţii mele a fost tocmai acesta: să reţin pentru a scrie mai târziu. Încă din momentul în care am atins pragul închisorii subterane a NKVD din Kazan am început să adun date pentru această carte. Cu toate aceste niciodată nu am avut nici ce amai mică posibilitate să-mi iau notiţe, să redactez cel mai modest fragment. Am notat totul în memorie. (…) Scriam pentru nu puteam să nu scriu. Nu am scris decât adevărul”.
Evghenia Guinzburg a trăit încă până în 1977, la vârsta de 71 de ani, în schimb Anton Walter mult mai puţin, având sănătatea sfărâmată de lungă suferinţă din Gulag, în 1959, după o îndelungă suferinţă. Grozăviile şi condiţiile teribile de detenţie din Gulag nu aveau cum să nu-şi spună cuvântul chiar asupra acelora, puţini, care i-au supravieţuit. Evghenia Guinzburg avea dreptate, carnea dispare în ţărână, mărturia rămâne.
[1] “Ce enigma este sufletul uman ! Blestem din tot sufletul omul care a avut ideea de a contsrui un oras pe acest pamant inghetat tot timpul, incalzit de sangele, sudoarea si lacrimile atator inocenti”, pag. 242.
[2] Pentru că sistemul represiv avea şi alte mecansime, nu numai cele clasice: închisoarea sau lagărul.
[3] Pag. 21.
[4] Pag. 102.
[5] Pag. 202.
