Le ciel de la Kolyma, de Evghenia Guinzburg (I)

”Le ciel de la Kolyma”, de Evghenia Guinzburg – Kolîma la feminin

Editions du Seuil, 1980

Una din mărturiile expresive, complexe şi cunoscute la nivel mondial, expimând fidel tragicul şi grozăvia Gulagului stalinist este cea pe care o datorăm Evgheniei Guinzburg. Născută în 1906 la Moscova, mamă a doi băieţi (Alioşa, născut în 1928 şi Vassia în 1932), profesoră universitară la Kazan în R.A.S.S. Tătară, dar şi soţia unui nomenklaturist local important, a fost arestată în 1937 în cadrul Marii Terori declanşată de Stalin. Între august 1937 şi iunie 1939 a fost îngropată de vie în izolatoriul închisorii de la Iaroslav. Căderea lui Ejov şi faptul că nu a fost asasinată în primele momente îi va oferi o nesperată şansă de a supravieţui apogeului sângeroasei perioade. În schimb, a primit o pedeapsă de zece ani de Gulag pentru activităţi contra-revoluţionare, fiind îmbarcată într-un convoi, trimisă către Vladivostock, iar de aici, într-o cală înţesată cu deţinuţi, transferată în imensă regiune penitenciară a Kolîmei, ajungând în portul şi, în acelasi timp, capitala regiunii, celebrul Magadan.

Această experienţă traumatică este descrisă de Evghenia Guinzburg în volumul „Le vertige” (Ameţeala), care a văzut lumina tiparului doar în Occident în 1967[1], în URSS circulând doar copii în samzidat. Editurile şi revistele sovietice l-au îngropat tacit, chiar în timpul lui Hruşciov şi după ce volumul lui Soljeniţîn „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici” apăruse cu aprobarea expresă a lui Hruşciov. Continuarea primului volum memorialistic „Le ciel de la Kolyma”[2] se concentrează asupra unei perioade mai lungi, din anul 1940 trecând prin eliberarea sa în urmă ispăşirii pedepsei (1947), domiciul obligatoriu în Magadan până la reabilitarea sa oficială din 1957. Odiseea Evgheniei Guinzburg în Kolîma reprezintă o replică memorialistică de prim ordin, replica unei femei, cea masculină fiind opera lui Varlam Şalamov şi dovedeşte aleatoriul sistemului, anarhia lui inumană care putea să te salveze (cel puţin o perioadă de timp) sau să te arunce în pragul morţii care era foarte uşor de trecut după cum o relevă exact şi autoarea.

În 1940, Evghenia Guinzburg a avut „norocul” să fie trimisă la”combinatul pentru copii”[3], probabil cel mai dramatic şi trist loc din interiorul unui sistem dramatic şi trist în sine, pentru că în ciuda restricţiilor şi separării (aparent) stricte, deţinuţii şi deţinutele, fie de drept comun, fie cei politici, prin diverse metode, profitând uneori de laxismul sistemului, reuşeau să se întâlnească şi chiar să întreţină relaţii sexuale în diverse locuri mai ferite. E drept, marea majoritate a copiilor aparţineau femeilor de drept comun, o problemă majoră având în vedere caracterul lor violent: „Micile paturi sunt lipite unul de altul. Sunt atât de mult încât dacă începi să-i schimbi unul după altul, fără să te opreşti, nu revii la primul pătuţ decât într-o ora şi jumătate. Dar toţi bombăne în limba lor, toţi se epuizează ţipând. Unii scot suspine plângăcioase care nu aşteaptă vreun răspuns. Alţii îşi apără activ viaţa urlând sălbatic, cu energie pe care ţi-o dă disperarea. Alţii nici nu mai plâng, gem precum adulţii.”[4] În aparenţă, munca era mai uşoară decât cea la tăiatul de lemn la -40 de grade, însă după 14 ore de muncă fără oprire „ne era foame încontinuu dar nu mai aveam chef să mâncăm. Resturile de supă lăsate de copii le înfulecam cu dezgust, doar pentru a ne menţine în viaţă.”

Deţinutele aveau dreptul la a se reeduca din punct de vedere politic, reeducare ce se rezumă la citirea unor ziare oficiale vechi de şase luni. În 1940, responsabila cu reeducarea le-a sfătuit că, date fiind legăturiile strânse dintre URSS şi Germania nazistă din acea perioadă, să nu mai fie folosit termenul peiorativ „fascist”, ci pe acela, mult mai blând şi care suna chiar bine pentru bolşevici, de „naţional-socialiştii germani”. Spunând acestea, a clipit şmechereşte din ochi, dând de înţeles că naivii germani puteau fi păcăliţi şi exploataţi mai bine astfel, prin această genială politică a lui Stalin. După cum toate celelalte memorii o atestă, şi Guinzburg scrie că izbuncirea războiului între Germania şi aliaţii ei şi URSS, prin atacul din 22 iunie 1941, s-a răsfrânt direct şi grav asupra condiţiilor de viaţă ale deţinuţilor din Gulag. Toţi deţinuţii politici, potenţiale pericole, au fost destituiţi din slujbele calificate unde, de nevoie, fuseseră repartizaţi de către adminstraţia lagărelor, fiind încadraţi în interiorul zonei, repartizaţi doar la muncile grele, sub supraveghere armată nu care cumva să facă joncţiunea cu Wehrmachtul. Unii deţinuţi sperau naiv la reevaluarea statutului lor, sperând să-şi apere Patria în pericol.

Destituită de la „combinatul de copii”, a fost trimisă să taie copaci în plină iarnă, la -50 grade Celsius, obligată să muncească afară doar o jumătate de normă, în restul timpului fiind folosită pentru a încălzi baraca şi oferi îngrijiri medicale deţinuţilor. Ca şi în cazul lui Şalamov, pregătirea medicală, chiar şi minimă i-a asigurat supravieţuirea, căci până la eliberarea din 1947 a lucrat în mai mult rânduri în diverse spitale şi dispensare de lagăr. Evident, asistenţa medicală pe care o putea oferi era minimă, o aspirină şi o lingură de ficat de peşte. Suferă de o „foame continuă” şi observă diminuarea raţiei de pâine, singurul aliment mai consistent primit de deţinuti. În primăvara anului 1942 a fost trimisă pentru o lună (termen care s-a prelungit la un an) să muncească într-o fermă zootehnică, un adevărat rai pentru deţinuţii politici cu condamnări mai mici sau asistenţii medicali, unde viţeii şi găinile mâncau mult mai bine decât deţinuţii, însă ambele categorii, cuvântătoarele şi ne-cuvântătoarele, sufereau de avitaminoză, având atârnate deaspra capetelor securea. Găinile care mureau în timpul nopţii erau tăiate rapid şi trimise bucătăriilor nomenklaturii locale, pentru a trece o bară în dreptul pierderilor de peste noapte.

Şederea la acest colhoz îi oferă prilejul de a descrie şi această faţetă a insulei Kolîma. Descrie indiferenţa glacială a şefului colhozului faţă de deţinuţii care-i erau repartizaţi. Acesta preferă să meargă la Magadan pentru a obţine noi contingente de deţinuţi propaspeţi, preferabil din teritoriile recent încorporate din Polonia Orientală şi Ţările Baltice, ajunşi în Gulag înainte de invazia germană, care erau obişnuiţi cu muncile agricole şi, în plus, nici nu avea spiritul distrus de (i)morala comunistă a delăsării. Însă acestui nomenklaturist nu-i trecea prin minte să ofere o hrană mai bună intelectualilor din 37-38 morţi de foame, schelete ambulante care-i fuseseră repartizate: „Nu era un sadic, pur şi simplu nu ne vedea, nu ne considera fiinţe umane”, pierderile de vieţi omeneşti erau pentru el doar un impediment tehnic care îi afecta randamentul colhozului. Află despre moartea primului său fiu în încercuirea de la Leningrad, veste care o distruge psihic, colegii deţinuţi fac tot posibilul să n-o lase singură nici un moment, se afundă în muncă.

Odiseea sa la Kolîma nu s-a oprit în acest punct, fiind detaşată în lagărul principal de la Elguen, devenind asistentă medicală, dar pentru că nu a acceptat să denunţe un tehnician zootehnist liber, a fost transferată într-un lagăr mai mic (punct de lucru)[5], la 74 de kilometri nord de Elguen, distanţă pe care a parcurs-o în luna noiembrie pe jos, sub pază armata. Trimisă la tăiatul de copaci în taiga, în plină iarnă siberiană, a fost salvată de la o moarte sigură numai în urmă intervenţiilor cunoscuţilor, fiind din nou afectată spitalului lagărului Taskan, lagăr de semi-invalizi sau deţinuţi atinşi iremediabil de „distrofie alimentară” (adică morţi de foame), unde şi-a cunoscut cel de al doilea soţ, Walter Anton, un medic de origine germană din Simferopol, Crimeea, adeptul practicilor homeopatice care dădeau rezultate neaşteptate, o modalitate sigură de a intră în graţiile zbirilor care, evident, nici ei nu îndurau prea uşor clima dură a Kolîmei, în ciuda condiţiilor de viaţă incomparabil mai bune şi regimului alimentar de invidiat. La fel ca şi Şalamov, în spitalul lagărului care era întotdeauna plin, şi Evghenia Guinzburg a avut de-a face cu tot felul de situaţii şi deţinuţi, chiar şi cu un atropofag: „Psihicul le era de asemenea afectat, toţi bâzâie şi sunt sensibili precum copiii. Mulţi şi-au pierdut şi memoria”[6] Una din obligaţiile sale era transcrierea fişelor medicale, birocraţia lagărului fiind strictă, ia în considerare schimbarea denumirii lor în „fişe de asasinat.”

(va urma)

[1] La Milano, apoi Paris, Londra etc. Cert este ca scriitoarea nu a apucat sa-si vada cartea tiparita in URSS.

[2] Editions du Seuil, 1980

[3] Relevantă este folosirea termenului de „combinat” pentru a desemna o combinaţie între orfelinat şi creşă.

[4] Pag. 15.

[5] Dupa cum manastirile mari ortodoxe avea si au metohuri care graviteaza in jurul lor, aproximativ era structurat si Gulagul, fiecare lagar mare coordonand si exploatand o retea de multe alte lagare mici.

[6] Pag. 145.