”Laptele negru al mamei”, de Cosmin Leucuța
Editura Adenium, Seria Punct RO Debut, Iași, 2013
Laptele negru al mamei sau o formă a lucrurilor ce vor veni, după ce au mai fost odată, dar noi eram prea proști să le observăm
Așa își intitulează Cosmin Leucuța romanul său de debut, apărut la Editura Adenium în 2013, și sincer nu cred că ar fi putut sintetiza mai bine de atât cele 390 de pagini de plictiseală, mândrie, egoism, căutare, iubire, sex, luptă în zadar și din nou plictiseală. Cartea reprezintă când un strigăt dureros după o perioadă îndelungată de înăbușire a sentimentelor reale despre viață și despre natura umană, când o resemnare în fața circuitului de nepătruns a ceea ce reprezintă însăși viața.
Pe Hyperliteratura, autorul ne spune că ne aflăm la începutul unei trilogii și sincer eu mă bucur, căci cartea de față are darul de a lăsa de multe ori cititorul cu mintea suspendată într-un plan necunoscut, dar plin de idei, întrebări și, fără doar și poate, incertitudine. Următoarele două părți, Sămânța neagră a tatălui și Sângele negru al copilului, așteaptă publicarea în timp ce romanul de față se bucură de succes. Sau cel puțin așa ar merita! Cât despre titlu, în cadrul aceluiași interviu, Leucuță afirmă că inițial am pus titlul ăsta fiindcă mi-a plăcut cum suna. Era ceva dur, ceva neașteptat, făcea impresie. Pe vremea aia încă nu știam de Elif Shafak. Apoi, spre final mi-am dat seama că are o foarte mare legătură cu povestea și am făcut legătura dintre natura răzvrătită a blondei și chestiile pe care cei din jurul ei încercau să i le bage pe gât. Așa că laptele negru a devenit chestia aia de nedescris cu care ne luptăm toți, mulțimea de lucruri care nu ne convin în fiecare zi.
Dar să începem cu începutul. Cartea de față este formată din 3 povești, poate chiar patru dacă e să încadrăm și ficțiunea în ficțiune denumită Sticlă: o biografie în viu grai a Clarei Munro, o poveste pe cât de bizară pe atât de adevărată prin mesajul pe care-l transmite, pe parcursul cărora personajul principal – blonda al cărei nume nu ne este dezvăluit – parcurge un drum intens și imens în încercarea de a scăpa de plictiseală și de a-și găsi locul sau mai degrabă rostul. Căutări deșarte de altfel pentru oricine care nu are puterea să înțeleagă că nu suntem decât niște ființe umane și că universul e cel care ne cuprinde și nu invers. În momentul acceptării acestei idei oricine aflat în căutări se va liniști și își va găsi locul. Cel puțin așa văd eu lucrurile!
Ineditul cărții de față constă în faptul că vocea autorului se face auzită prin intermediul domnișoarei – blondă, deșteaptă, diferită (ceea ce nu e neapărat un lucru rău) și, mai directă ca bărbatul (așa cum a devenit femeia modernă). Totuși, anumite pasaje m-au făcut să mă întreb dacă o autoare le-ar fi scris și dacă ele reprezintă realitatea. Dar e un punct de vedere, al autorului, și îl respectăm. Subiectul romanului, generalizând, este reprezentat de relația dintre o fată și un băiat cu toate necunoscutele ei. Autorul analizează relația din mai multe unghiuri de vedere și reușește foarte bine să expună perspectivele diferite pe care le au indivizii asupra aceluiași subiect: presimțea că ceea ce numea ea „cu tact” însemna „pe scurt” la el și ceea ce el numea „repede”, ea ar fi etichetat drept „încet”. Fiindcă, în fond, așa era ea. Și nu numai ea, ci toate erau așa. Mereu nemulțumite de felul în care se derulau lucrurile, mereu cu un pas înaintea lor sau mai degrabă cu gândul înaintea realității. Mereu își dorea astăzi ce nu putea avea decât mâine. Mereu plictisită și dornică să pedepsească pe cineva pentru neajunsurile ei.
Leucuța este un reprezentant al tineretului, un avangardist al literaturii române prin stilul adoptat și prin ideile pe care le desfășoară cu nonșalanță și sarcasm în fața publicului larg. Reușita lui constă în faptul că înțelege tineretul și îl reprezintă. Autorul a înțeles că temerile tinerilor sunt multe dar ceea ce se observă în ochii tuturor este plictiseala ce duce implicit la dorința de a schimba mediul, considerat pricinuitor de rele. Tot autorul a înțeles că impactul cu o civilizație/clasă socială/grup ce nu ne reprezintă nu este întotdeauna soluția ideală și că întoarcerea la vatra strămoșească/vechile obiceiuri nu este o decizie neapărat rea. Un drum al inițiatului ni se desfășoară în fața ochilor, un drum cu încercări și testări, asemănător cu patternul identificat de Joseph Campbell în Eroul cu o mie de chipuri. Bineînțeles, autorul ascunde aceste idei sub paloșa de secvențe demne de un film hollywoodian ce ne desfășoară în fața ochilor o lume glamour, perfectă, glacială tocmai pentru că valorile morale au fost șterse cu buretele, ca și când nu ar fi existat niciodată. Astfel, remușcările nu-și mai au locul.
Cartea de față pare rodul unor ani intenși de căutare. Și aici mă refer la o căutare metaforică a temerilor, gândurilor în ochii oamenilor de pe străzi, de prin metrouri sau alte mijloace de transport. Rezultatul este o lucrare ce îmbină dezinvolt o varietate de teme fără ca cititorul să resimtă vreo presiune; poate doar stilul fragmentar va fi o surpriză mai puțin plăcută pentru împătimiții stilului clasic. Citind e ca și când te-ai afla în metrou și gândurile ți s-ar pierde în cele mai întunecate și diverse colțuri ale minții, fără a ține cont de oamenii din jur sau de stația la care ar fi trebuit să cobori. Încercările blondei de a scrie, teama de a nu fi decât o simplă persoană, fără realizări prea mari, sunt temerile noastre, a tuturor.
Chiar dacă cartea în sine nu are un caracter moralizator, personajul principal tinde să aleagă calea cea dreaptă de fiecare dată, lăsând la o parte plăcerile vieții și mulțumindu-se cu viața plictisitoare pe care o are. Ezită, iar posibilități de a scăpa de plictiseală se găsesc la fiecare pas, chiar și în fața unui BMW fioros, condus de o domnișoară și mai fioroasă.
Acest drum de inițiere pe care-l parcurge blonda pe parcursul celor 3 povești reprezintă și un joc al autorului cu o miză șireată și anume, identificarea păcatului sau din ce sunt făcute personajele, fie că vorbim de plictiseală, de mândrie sau de carne și oase, de vicii și slăbiciuni, de sânge și durere sau de frică și țărână. Concluzia este una simplă și frumoasă: nu suntem centrul universului și nu totul se rezumă la propria persoană. Însă la o asemenea concluzie nu se ajunge așa ușor! Iar ciclicitatea evenimentelor care ar trebui să ne deschidă ochii spre această concluzie este, de multe ori, de nesuportat! Chiar dacă conștiința sugerează că acesta este cursul normal, cel puțin până în momentul aflării „păcatului” și asumării/”rezolvării” lui. O dată rezolvat, trecem la următorul. Și tot așa…până într-o zi!
1 comment