”Naufragiul Civilizațiilor”, de Amin Maalouf
Editura Polirom, Iași, 2019
Traducere din franceză: Dan Petrescu
Amin Maalouf, scriitorul libanez supranumit „Domnul Orient” și stabilit în Franța este convins că azi atingem pragul unui naufragiu global, care afectează toate zonele civilizației. De-a lungul timpului a vizitat peste șaizeci de țări și a scris despre probleme legate de identitate și relațiile dintre Occident și Lumea Arabă. În 1993 a câștigat Premiul Goncourt pentru „Stânca lui Tanios”, iar în 2011 a fost ales în Académie française. Cea mai recentă carte a sa este „Naufragiul civilizațiilor” (2019) este un semnal de alarmă pentru reevaluarea stării de fapt a condiției umane în pragul colapsului civilizației așa cum o cunoaștem.
De la America la lumea arabo-musulmană suntem cufundați într-o criză profundă, iar populațiile la limita disperării revendică o viață imposibil de gestionat. Toate acestea au repercusiuni grave pe întreaga planetă. Marii națiuni „emergente” precumi China, India și Rusia, răbufnesc pe scena mondială într-o atmosferă dăunătoare în care toată lumea este singură. Chiar dacă am face abstracție de amenințări precum climă sau mediu, pe care le-am putea înfrunta doar prin solidaritate globală, care ne lipsește în totalitate, problemele și ambițiile fiecărei națiuni conduc lumea către haos.
Adunând de aproape de jumătate de secol observații de pe întreg mapamondul, de la Saigon la sfârșitul războiului din Vietnam, la Teheran în timpul apariției Republicii Islamice, Naufragiul civilizațiilor propune nu numai perspectiva unui spectator atent, dar și pe cea a unui jurnalist angajat, care amestecă reflecții printre observații, dar și elemente autobiografice în poveștile evenimentelor majore. Deși se ridică deasupra propriei experiențe pentru a explica deriva succesivă a umanității și pentru a-și obiectiviza opinia, Maalouf se consideră parte integrantă din istorie.
Nostalgia copilăriei, a lumii acesteia și spațiul care în timp capătă tușe fine de idel răzbate încă de la începutul volumului, Maalouf rămânând convins că lumea părinților săi tineri oferea un trai pe care ulterior nu îl mai puteau regăsi. ”Egiptul prezenta pentru emigrantul priceput avantaje ce n-au mai fost niciodată egalat de atunci. E drept că țări percum Statele Unite, Brazilia, Mexic, Cuba sau Australia ofereau oportunități virtual nelimitate, dar trebuia să străbați oceane să să te rupi definitiv de ținuturile natale[…]” (pg. 25). Emigrația, una dintre problemele multor state azi, este dureroasă atât pentru oameni, cât și pentru statul în sine. Aduce probleme de ambele părți, înseamnă de multe ori renunțare la toate legăturile și pierderea oricărei apartenențe veritabile. Mulți nu se mai regăsesc nicăieri, neputând îmbrățișa noi valori.
Anul 1952 aduce neliniște în Cairo.
Deși își câștigase independența în urmă cu treizeci de ani, Egiptul suportase pezența trupelor britanice din 1936, iar acum conflictul bătea la ușile șubrede. S-a semnat un act în care s-a cerut retragerea trupelor, iar mărfurile englezești au început să fie refuzate de negustorii locali. Însă lucrurile nu s-au oprit aici, violența și-a croit un drum lent dar sigur, trupele comando au declanșat acțiuni armate, iar englezii nu au întârziat să riposteze. Șase luni mai târziu începea o nouă eră alături Gamal Abndel Nasser, care va fi liderul lumii arabe timp de cincisprezece ani și care a provocat un adevărat exod al populației egiptenizate. Aceasta nu l-a iertat niciodată pentru îndepărtarea din așa numitul paradis terestru și nici pentru furturile pe care personajele din echipa sa le executau fără a putea fi trase la răspundere. Deși liderul a reprezentat o șansă reală de redresare pentru lumea arabă, au existat și aspecte negative, care merită o analiză mai detaliată. Churchill însă nu are nicio scuză, spune Maalouf. El este responsabil prin acțiunile sale de ”emergența naționalismului arab în versiunea lui autoritară și xenofobă, iar prin intervenția în Iran, a netezit calea islamsimului khnoynist.” (pg. 44). Cea mai mare problemă a familiei lui Maalouf era că a fost prinsă între două tabere adverse: cea a furiei arabe și cea a aroganței occidentale. Nici inocenți, nici vinovați, autorul hotărăște să lase timpul să decidă în această privință.
Pe vremea lui Nasser, ideologia dominantă era pan-arabismul, naționalismul arab care a fost personificat de Nasser. Înfrângerea lui Nasser în 1967 a însemnat sfârșitul acestei ideologii și ascensiunea unei alte ideologii bazate pe religie. Alții au încercat, dar nimeni nu a avut vreodată popularitatea lui Nasser. A ajuns la putere cu un conflict foarte grav cu Frăția Musulmană, s-a impus, iar înfrângerea a părut o victorie pentru Frăția Musulmană. Familia mamei lui Maalouf trăia în Egipt de la sfârșitul secolului al XIX-lea, iar venirea lui Nasser la putere a dus la expulzare, i-a îndepărtat pe toți cei care nu erau egipteni etnici, iar acest lucru a provocat revoltă și resentimente. Nasser era un lider care întruchipa speranțele regiunii, cinstit, dedicat luptei sale, cu un proiect național viabil și care voia să guverneze cu un singur partid, iar politica sa economică se baza pe un intervenționism oarecum birocratic, în stil sovietic, care a dus la ruină, dar a dat oamenilor un sentiment de demnitate.
”Greșim punând sistematic în opoziție interesele și principiile. Câteodată, ele se întâlnesc. Mărinimia este uneori o abilitate, iar meschinăria o gafă. Adesea, când o țară își trădează valorile, își trădează și interesele.”
Revoluția din 1958, care a înlăturat monarhia irakiană, face ca Libanul să fie măturat de torentul naționalist de stânga. În 1961 Damascul suferă o lovitură de stat, împotriva lui Nasser, iar Ra`īs este acuzat că le-a disprețuit țara. Astfel, uniunea siro-egiptează s-a constituit într-o amenințare serioasă pentru Liban.
Odată cu analiza subiectului de dezrădăcinare, în capitolul ”Popoare menite pierzaniei”, Maalouf aduce în discuție marxismul, care, surprinzător, a reprezentat un curent care a reușit să unifice comunități și să mențină concilierea acestora, pe o perioadă limitată ce-i drept. Ceea ce este de regretabil, în toată această poveste, este pierderea singurului spațiu politic care permitea oricărui cetățean să aibă un rol în cadrul națiunii sale.
”M-am întrebat adesea dacă nu cumva în istoria comunismului fusese încă de la origine un enorm subînțeles, propagat în mod conștient sau inconștient de către fondatori, de către adepți, chiar și de către detractori și care ar putea fi formulat astfel: nu numai proletarilor le-a promis oarecum izbăvirea, ci și minorităților, tuturor acelora care nu se puteau identifica plecar.” (pg. 94).
Amin Maalouf sesizează aici existența unei perioade în care națiunea arabă se putea numi normală, o perioadă în care conflictele nu existau la nivelul de azi, în ciuda opiniei publice care generalizează și consideră că acestea au existat dintotdeauna. Este un demers interesant și argumentat, care pune într-o cu totul altă lumină acest spațiu extrem de controversat, care azi este victima unor masacre lipsite de discernământ. Războiul israeolo-arab din 1967 a avut însă un impact major pentru că arabii nu și-au mai găsit de atunci niciodată încrederea deplină în forțele lor, însă marele învins a fost chiar Nasser, iar pe termen lung, beneficiarul real al acestei înfrângeri a fost islamismul politic, care va lua locul ideologiei. Acest război a redus considerabil șansele de conciliere pentru o perioadă nedeterminată, creând un cadru propice pentru violență.
”În ziua în care a părăsit Libanul aflat în război pe o ambarcațiune improvizată, în iunie 1976, toate visurile Levantului meu natal erau deja moarte sau agonizânde. Paradisul mamei mistuit de flăcări, iar cel al tatei nu mai era decât umbra lui însuși. Arabii erau prinși în capcana înfrângerilor lor, iar israelienii în capcana cuceririlor lor, și unii și alții incapabili să se salveze.” (pg. 159)
- Anul marii răsturnări
Intrarea Doamnei de Fier (Maragret Thatcher) și cea a lui Roland Reagan pe scena politică engleză, americană și, implicit, internațională a dus la transformări impresionante, preceptele revoluției conservatoare anglo-americane fiind preluate de mulți șefi de stat din întreaga lume. Una dintre consecințele importante ale acestor mișcări a fost frânarea expansiunii sovietice și a idealurilor sale. Au existat și trădări, și asasinate și fanatism, care nu au contracarat aspectele pozitive, ducând la falimentele morale ale unor state (invadarea Afganistanului, ascensiunea lui Osama bin Laden, uciderea lui italianului Aldo Moro, crimele comise în numele proletarismului etc) și la situația de criză în care ne aflăm azi.
Ultimul capitol al volumului lui Amin Maalouf se intitulează sugestiv: O lume în descompunere. Ea stă sub semnul detestării generale, marcate de numeroase conflicte sângeroase, din Afganistan până în Mali. Și chiar dacă nu este adeptul ”mâinii invizibile” de care pomenea Adam Smith încă din 1776, scriitorul nu poate să nu remarce existența subtilă a acesteia de-a lungul istoriei. Ea și-a făcut cea mai lesne simțită prezența în modelul sovietic, unde a ajuns și la cel mai mare grad de absurditate, dacă se poate spune astfel. Ar trebui să primeze ideea de progres planetar, nu numai la nivelul fiecărui stat, însă acest lucru ar presupune o anterioară conciliere a acestor interese, ceea ce pare foarte puțin probabil azi. Dacă nu suntem capabili să găsim soluțiile adecvate, ele cu siguranță nu vor veni de la sine. Este cineva dispus să își asume o ”funcție parentală”? Rămâne una dintre întrebările deschise esențiale ale analizei lui Maalouf, care a fost un periplu interesant în inima istoriei unei națiuni controversate, mai ales pentru cei care provin din spațiul european. Printre cele mai interesante volume lansate la noi anul trecut, pe care îl recomand fără rezerve.
Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Elefant.ro.
(Sursă fotografii: Polirom.ro, Reuters.com)
