”Guadalajara”, de Iulian Popa
Editura Humanitas, Colecția 821.135.1 Scriitori români contemporani, București, 2018
Personajele centrale din volumul Guadalajara, semnat de Iulian Popa, sunt oameni normali, ca oricare dintre noi, însă viața lor este aproape întotdeauna la limita incertitudinii, ele trăiesc destul de ancorate într-un trecut față de care simt nostalgie și de care s-au despărțit lăsând ceva neterminat. Există câteva situații în care poveștile pleacă de la întâmplări obișnuite și ajung să se dezvolte pe alt plan, către situații limită, cu un aer profund de stranietate.
”Guadalajara, cartea mea de debut, este o colecție de 22 de povestiri, cu o tematică diversă, dar cu un spațiu comun în care se desfășoară, prin spațiu înțelegând mai mult decât simpla delimitare geografică – un peisaj urban contemporan.
Asemenea unui fotograf care caută să surprindă instantanee de stradă, am încercat să exploatez detaliile mărunte ale vieții cotidiene, cele pe lângă care trecem fără a le băga în seamă și în care putem regăsi emoțiile, preocupările și stările oamenilor.
Povestirile pleacă de la întâmplări cotidiene care pot evolua spre situații limită, și au în mijlocul lor personaje aflate într-un echilibru instabil. Oameni normali, în aparență, a căror lume poate fi schimbată la cea mai mică perturbație din afară.” spunea Iulian Popa despre prozele din volum.
Jucătorii săi trăiesc în poveste intens, deși prozele sunt majoritatea destul de scurte. Volumul se deschide cu Amar, foarte bine scrisă și dozată, care mizează pe declicurile care se produc uneori în viață și de care este bine să ținem seama. Protagoniștii pot fi cu brio oricare dintre noi, nimic nu lasă să transpară altceva, dar pe măsură ce avansăm în poveste, pare că ne aflăm într-un volum Kafka, în care banalul se modifică, obligându-ne să reflectăm asupra unor mize diferite.
Volumul prezintă personaje diverse, există o paletă destul de bogată, însă majoritatea se află sub imperiul nesiguranței, mai ales personajele masculine, de obicei tânjind după o iubire pierdută, neîmplinită sau imposibilă, pradă unei incertitudini totale și unei neliniști care macină zilele încet, dar sigur, asemenea unei picături chinezești. Altfel, trecutul poate măcina și sub alte forme, ca în Guadalajara, proza care dă titlul volumului și unde avem parte de o oprire într-un altfel de trecut.
De multe ori avem în centru o imagine feminină, uneori ea nici apare de fapt, fiind doar insinuată. Schimb de tură, Amy, În ajun, Claudia nu mai e, Ada în ritm de blues sunt câteva dintre ele. Motivele variază în fiecare, însă esența, pierderea unei ființe iubite, dorința de a o recupera sub o formă sau alta sunt în centru. Prozele sunt foarte bine structurate, lipsa de lirism este binevenită, însă nu sunt nici seci, melancolia reușind să umple cu succes eventualele goluri. Cititorul poate empatiza cu personajele, iar aerul ușor cinematic al unor descrieri este un alt atu al autorului. Preferința pentru fotografie și-a pus cu siguranță amprenta, pentru că „ochiul fotografic” se simte aproape în fiecare proză.
”M-am uitat în ochii ei plini de melancolie. Privea în față, fără a urmări ceva anume. O privire tristă și obosită.
- De ce mi-ai scris atât de târziu? A trecut mult timp de când ai plecat din Amsterdam.
- Atunci ți-a venit rândul. Am scris tuturor cunoscuților ți n-am vrut să fie același mesaj adresat tuturor. Fiecăruia i-am scris un mesaj personalizat, sper că nu te deranjează asta.
- Tuturor cunoscuților? Mă așteptam măcar să mă fi pus la început. N-am fost un simplu cunoscut. Am venit aici tocmai datorită acelui mesaj.
- Știam că vei veni. Ai venit de la capătul lumii pentru că un simplu mesaj și-a dat speranța că ar mai putea fi ceva între noi. Oricum, ești singurul care m-a vizitat aici.” (pg. 55, Amy).
„Ploaia trebuie să fi început în scurtul timp în care am stat înăuntru. Îmi place ploaia sau, mai bine zis, mirosul ei, în primele minute în care începe. După ce formează bălți, nu mai e nimic plăcut. Îmi aduc aminte de mesajul primit în timp ce eram la masă. Scot telefonul din buzunar și mă uit la mesajele primite, ultimul necitit. «Claudia nu mai e». Atât e scris pe ecranul telefonului. Pentru moment mă încearcă revolta și mă abțin cu greu să nu o sun. Claudia, cu mesajele ei lapidare, criptice aproape.” (pg. 85, Claudia nu mai e)
Preferința vădită pentru detalii, atenția pentru lucruri care altora ar putea părea nesemnificative, o privire, un gest, un lucru uitat, cu cuvânt aproape nerostit sunt doar câteva dintre instrumentele pe care le are la îndemână totdeauna pentru a sugera, insinua sentimente pe care uneori personajele încearcă să le ascundă. Alteori și lumea exterioară, mediul, rezonează cu ceea ce simt personajele, iar aceștia caută acolo un refugiu sau un semn inclusiv în tăcere. De altfel tăcerea are un rol special de multe ori, necesitând interpretare sau lăsând loc de interpretare.
”A trecut pe lângă toate clădirile, dar de aici, de jos, șerpuirea străzii nu se observa. Doar aerul îngreunat de fumul mașinilor, praful străzii și zgomotul îi asaltau în valuri simțurile. S-a oprit lângă una dintre clădirile de pe marginea bulevardului. O vilă veche, renovată, în spatele căreia se ridicase o clădire de sticlă de șapte etaje. Îi plăceau amestecul de nou și arhitectură de început de secol douăzeci, deși cei mai mulți cunoscuți ai lui erau de părere că e o combinație nefericită. O și pozase odată de aproape, dintr-un unchi din care el considera că se vedea cel mai bine îmbinarea vechiului cu noul.” (p. 161, Acolo unde zgomotul străzii nu ajunge)
Nu avem aproape nici urmă de patologic, la mare căutare totuși în proza contemporană și este bine așa, pentru că cititorul se regăsește cel mai probabil în multe dintre povești, fie că este părinte, fost iubit, iubită, părăsit sau părăsită, îndrăgostit sau nu. Avem și subiecte diverse, deși iubirea sau mai precis eterna ei căutare, primează, sunt destule altele din care putem alege. Sentimentele de claustrare și stranietate plutesc însă peste toate, ceea ce sporește atracția pentru ce se întâmplă la pagina următoare.
În loc de final:
”Și s-a decis că e mai bine să meargă după ea decât să aștepte să îi apară din nou la poartă. Și-a pus grăbit un sacou pe el și o mantie cu glugă și a ieșit din casă, fără să încuie poarta în urma lui. Avea cine să păzească casa.” (Hugo și lucrurile uitate de vreme)
IULIAN POPA s-a născut la Brăila, pe 3 august 1972. A urmat cursurile Facultății de Fizică a Universității București. Ulterior, a terminat un doctorat în fizică la Universitatea din Stuttgart. A publicat mai multe articole și lucrări de specialitate pe parcursul stagiilor de cercetare din Germania și Statele Unite. A publicat proză scurtă în revista Iocan, precum și în Revista de povestiri și în Argos SF&F. Guadalajara reprezintă debutul său în volum.
