„În inima pustiului, la malul Cișmigiului”, de Radu Nițescu
Casa de Editură Max Blecher, Colecția Plantații, București, 2025
În inima pustiului, la malul Cișmigiului, noul volum de poezie semnat de Radu Nițescu, marchează o etapă de maturitate poetică și, în același timp, un viraj subtil spre un registru afectiv mult mai pronunțat decât în cărțile sale anterioare. Publicat la Casa de Editură Max Blecher, volumul vine după trei volume de poezie prin care s-a putut face remarcat ca una dintre cele mai distincte voci ale poeziei române contemporane: gringo (2012), considerat un fascinant debut precoce; Dialectica urșilor (2016), volum care a atras o recepție critică solidă prin amestecul de ironie, melancolie și fragilitate; și Satao (2020), poate cea mai tensionată și introspectivă carte a sa. Noul volum păstrează lirismul recognoscibil al lui Radu Nițescu, dar pare că discursul este redirecționat către un spațiu emoțional în care tandrețea, vulnerabilitatea și arta detaliului devin dominante.
Titlul în sine anunță un volum ce îmbină geografia afectivă a orașului cu melancolia unui timp interior. În inima pustiului, la malul Cișmigiului poate fi și o metaforă a dezechilibrului dintre fuga caracteriscă vieții urbane și fragilitatea sensibilității umane, urmărim liniile unui oraș în care singurătatea coexistă cu fluxul constant al vieții. O tensiune care se resimte în întregul volum, o pendulare între retragerea în sine și deschiderea spre lume, între copilărie și prezent, între nevoia de tandrețe și luciditatea prin care adultul își stabilește locul în lume.
Tematica volumului este una stratificată, pare că se continuă o sondare biografică, într-o notă de sinceritate neostentativă. Regăsim scene domestice, fragmente ale vieții cotidiene, portițe nostalgice care se deschid spre o lume mai blândă chiar dacă nu ideală. Apreciez simbolurile create din lucruri pe care nu le considerăm neapărat importante, cum este modul în care construiește ideea de tandrețe prin referire la pisica pe care înainte nu o privea cu afecțiune, dar care, la maturitate devine partener afectiv. De altfel, resorturile tandreții sunt potențate prin reveniri la episoade din copilărie reinterpretate printr-o lentilă matură. Pe de altă parte, toate aceste detalii, aparent minore, se acumulează într-o meditație asupra sensului vieții. Radu se folosește de un obiect mărunt sau de o întâmplare banală pentru a deschide un spațiu al introspecției. Întoarcerea la copilărie apare ca un mecanism de înțelegere a vulnerabilității de acum, iar reinterpretarea trecutului nu are nimic patetic: e o privire caldă, uneori ironică, alteori melancolic-lucidă.
Una dintre noutățile registrului poetic este accentul pus pe nevoia de tandrețe, o dimensiune a existenței pe care în volumele anterioare o intuiam, dar care nu era niciodată atât de pregnantă. În Satao, de exemplu, fragilitatea venea din observația lumii, din metabolizarea caznelor burgheze. De această dată, fragilitatea vine din nevoia de a fi aproape de celălalt, de cel pe care înainte nu puteai să îl înțelegi, am putea spune că este vorba despre o disponibilitate către intimitate. Poetul pare să accepte, cu o naturalețe neașteptată, că micile drame ale vieții, un gest care se oprește la mijlocul împlinirii sale, o neînțelegere, o tragedie minoră, fac parte dintr-o filosofie domestică a existenței.
„nu știu la voi, dar aici plouă de trei zile./ e aglomerat, au murit multe miliarde de oameni./ jumătate nici nu știu că au murit, și fiindcă/ nu mai avem timp, nimeni nu are timp să le spună./ moartea ne schimbă pe toți în filmul celor care rămân/ încă un pic pe card să se dichisească./ stai liniștit, n-o să te plictisesc cu asta (că nu m-ai plătit)./ e frumos și așa, dar nu știu dacă nu cumva/ îmi plăcea mai mult înainte./ am scris odată un vers:/ un toast pentru bastarzii memoriei, o petardă!/ îmi băteam joc de ea și ea își bătea joc de mine./ acum, cu memoria e altfel, cum să zic,/ nu mai e o cameră pe oglinda retrovizoare./ mai degrabă fragmente din ce-au văzut/ bufnițele speriate de tir/ noaptea, în pădure.” Radu Nițescu, în inima pustiului, la malul Cișmigiului, Casa de Editură Max Blecher, București, 2025, p. 66
Volumul se coagulează într-o estetică formată cu fraze lungi, limpezi, fără artificii gratuite. Muzicalitatea internă e subtilă, discretă, bazată mai mult pe ritm intern decât pe sonorități evidente. Observ că, Radu, stăpânește o artă a decupajului liric: știe cât să lase la vedere, cât să sugereze și cât să ascundă. Imagistica sa e construită din observații ale realității imediate, lumina parcurilor, obiecte simple, animale domestice, dar aceste imagini se încărcă progresiv cu sens, până când devin simboluri ale unei afectivități asumate.
Poezia lui de data aceasta reușește să ne poarte în copilărie, fără să fie neapărat tema întregului volum, cu toate acestea funcționează foarte bine ca resort sau ca rampă de lansare pentru o maieutică a cotidianului din viața de maturitate. Spre finalul volumului suntem edificați cu privire la sensurile pe care a încercat să le surprindă în mișcarea întregii cărți: o apropiere de sine, o reconectarea cu fragilitatea propriului său univers, lirica lui se poate defini și ca mod de a integra micro-tragediile într-un regim de acceptare. De aceea volumul are un efect de acumulare: nu e o carte de poeme izolate, ci una cu o arhitectură internă, un traseu emoțional coerent.
În contextul poeziei române contemporane, Radu Nițescu ocupă un loc aparte, spre deosebire de poeții hiper-confesivi ai generației 2000 sau de minimalismul cinic al altor autori, Radu alege să ne ofere o confesiune în care se conservă o melancolie care nu dramatizează, ci ne scoate la liman. Dacă am face un exercițiu de comparație cu poezia est-europeană, pare să se întâlnească, fără să vrea cu Olja Savičević Ivančević (Croația) prin felul în care orașul devine spațiu afectiv sau cu Katja Perat (Slovenia), când vine vorba despre modul prin care ironia se reface în contextul unei intimități cvasi-senzuale, sau cu Marko Tomaš (Bosnia), în ce privește reprezentarea relației dintre urban și umanul sensibil, aproape fragil. În același timp, vocea lui rămâne distinctă prin discreția ei, prin evitarea spectaculosului și prin atenția la detalii care reconstituie o amintire ca stare, nu ca o narațiune.
Comparativ cu volumele anterioare, acesta este probabil cel mai cald volum al său. Dacă în gringo a surprins prin prospețimea unui debut precoce, prin Dialectica urșilor a consolidat un ton ironico-melancolic, iar în Satao a demonstrat că este capabil de o poezie filosofică, prin În inima pustiului, la malul Cișmigiului se pate remarca acuratețea sau minuțiozitatea prin care creează imagini ușor recognoscibile, propunând o direcție sensibilă, tandră. Ne bucurăm de o poezie consolidată printr-o maturitate care face ca versurile sale să fie un fel de pact al aproprierii cu lumea.
Volumul confirmă nu doar capacitatea poetului de a scrie o poezie echilibrată, sensibilă, vinovată chiar și de nostalgie, păstrez această mărturie a forței unei sensibilități, pe care o simt foarte concret, bine fondată, mărturie a faptului că a fost crescută organic, în timp. E o carte care se citește cu bucuria descoperirii unei voci ce reușește să exploreze și să limpezească lumea prin marea puterea poeziei, emoția.
