„Kim Jiyeong, născută în 1982”, de Cho Nam-Joo
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2021
Traducere din coreeană și note de Diana Yuksel
Am citit această carte cu câteva luni bune în urmă. Am rămas datoare cu o recenzie pentru că n-am reușit s-o închei pe cea începută atunci. Cartea nu și-a atins ținta, mă ratase, mă lăsase indiferentă. Am considerat-o un ecou, ecoul ecoului. Nu-mi spunea nimic nou, iar dacă ea mizează exclusiv pe mesaj, cu ce mă aleg, de vreme ce literar vorbind, cartea este foarte puțin înzestrată? Pentru că eu am înțeles mesajul de mult, parcă dintotdeauna, am avut impresia că toată lumea l-a înțeles, l-a asimilat, l-a pus în practică. Îmi părea simplu ca bună ziua. Unu cu unu fac doi. Nordul se opune sudului, și apusul, răsăritului. Lumina e a zilei și întunericul e al nopții. Știu, știm. Așa să fie, oare? O sa îndrăznesc să mă citez pe mine, asta am început sa scriu atunci:
„Primul gând pe care l-am avut citind cartea scrisă de Cho Nam-Joo a fost unul foarte simplu, anume că este un truism de la un capăt la celălalt. Ce n-am citit încă, oare care este informația pe care n-am întâlnit-o deja, mai mult, ce anume n-am trăit sau n-am văzut în propria existență? Există vreo femeie care să nu se fi confruntat cu ceva din toată panoplia asta în care sunt prezente discriminarea, misoginismul, intimidarea, desconsiderarea, dominația ori abuzul? Mai există azi un limbaj irecognoscibil, nemaiauzit, în care sa fie emisă convingerea că femeia este situată într-o ierarhie de toți acceptată tacit, undeva pe locul doi, trei, zece, o sută, după caz?
Pe de altă parte, se mai îndoiește cineva, undeva, de faptul că sunt câteva decenii de-acum de când se ridică voci feminine care militează pentru egalitate de șanse și de gen? Aproape că se conturează un contra curent împotriva feminismului radicalizat, este atunci cazul să ne întoarcem la cauzele care au generat feminismul?”
Se pare că da. Da, este cazul. Am greșit, am greșit în presupunerea mea că a anumite lucruri nu mai trebuie repetate, că toate sunt înțelese și bine așezate la locul lor. După ce o țară ca SUA a votat pentru interzicerea avortului, am avut deplina înțelegere că nu suntem la capătul războiului cu victoria pe masă. Nu, nu, nu, suntem încă în plin marș, iar linia de finiș este undeva departe. Este nevoie de discurs. Este nevoie de literatură. Nimic nu te face să înțelegi mai bine un adevăr decât o carte mare. „Kim Jiyeong, născută în 1982” nu e o carte mare, dar ea conține abecedarul, și la el trebuie sa ne întoarcem. Să începem iar cu începutul, cu lucrurile elementare. Așadar, restart, reload.
Este nevoie de această carte? Da. Un argument – chiar dacă atacabil, căci priza la public nu e niciodată o dovadă, ea fiind mereu bazată pe o reacție subiectivă și neacreditată – ar putea fi succesul pe care l-a avut această carte. Valul de susținere și de aprobare pe care l-a generat, semănând mai degrabă cu o revoluție în sânul societății coreene, discuțiile care au depășit sfera culturală, filmul la fel de apreciat care i-a urmat, toate aceste dovezi confirmă că există un țesut sensibil, puternic vascularizat și inervat. Unul viu, nu unul mort. O zonă dureroasă, sensibilă, confirmă o afecțiune, o boală. Această problemă nu este una depășită și nici pe departe rezolvată, dimpotrivă, încă este o problema reală care generează reacție imediată.
Sigur că societățile nu sunt uniforme. Un grafic ar înregistra diferențe, excese în anumite zone, adevărate acțiuni criminale în unele culturi sau atenuări în altele. Dar cu siguranță există un element comun în toată lumea. Poziția femeii în ierarhiile prezente, imaginea cu care este ea confundată, rolul ei în societate încă nu este nici pe deplin limpezit și nici categoric recunoscut. Dacă ne oprim asupra problemelor pe care „Kim Jiyeong, născută în 1982” le ridică o sa identificăm cu ușurință acel strat comun care se detașează dintre particularități exact ca uleiul din apă. Există, într-o proporție mai mică sau mai mare, o suprapunere a acelorași aspecte care afectează o femeie din România la fel ca pe una din SUA ori Irlanda, Bangladesh ori Peru. Privită din acest punct de vedere, cartea capătă o universalitate incontestabilă. Dar nu este de ignorat nici particularitatea societății coreene, pentru că în ea chiar se găsesc câteva elemente care ajung la o limită superioară în spectrul discriminării. Ne ajută in privința asta câteva precizări prezente în carte.
„În statele membre ale OCDE, Coreea este țara cu cea mai mare diferență de remunerare între bărbați și femei. Potrivit unui raport din 2014, în țările OCDE, femeile câștigă în medie 84% din salariul unui bărbat, dar în Coreea procentul este de 63%. De asemenea, într-un articol apărut în ediția britanică a ziarului The Economist, conform indicelui referitor la egalitatea de șanse, Coreea oferă cele mai proaste condiții de muncă pentru femei.”
Un aspect care m-a făcut să mă poziționez cu un pas înapoi față de volum a fost maniera în care acest roman este scris. Cho Nam-Joo renunță la o grămadă din armele, artificiile și prețiozitățile romancierului. Renunță exact la elementele care dau identitate și savoare, alegând să pună deoparte sarea și piperul, potențiatorii de gust ori aromele artificiale. Ea lucrează cu materia brută și riscă să aducă pe piață acest produs golit de emoție, de stil, de identitate. Are curajul să livreze faptele nude, neinterpretate, aproape un raport clinic, o analiză de articol gazetăresc, o expunere a unui avocat sec care pariază pe evidențe și nu pe sentimente. Așa că rezultatul seamănă cu vocea unei fete care se ridică și spune verde în față, de fapt cartea întreagă este o voce care strigă, fără a-și bate prea mult capul cu inflexiunea vocii, sărăcia stilistică, mesajul pe care-l are de spus:
Mă iubiți mai puțin decât pe fratele meu doar din cauza faptului că sunt de sex feminin, v-ați rugat să nu mă nasc femeie și ați plâns când m-ați adus pe lume, mă sacrificați pentru a da întâietate educației fratelui, vă așteptați să renunț la alegere, la opțiuni și oportunități în favoarea lui, vi se pare firesc să primesc mai puțin, jumătate, mai vechi sau chiar să nu primesc nimic, ca sa poată primi el, îmi pretindeți să nu denunț hărțuirea sexuală, să nu-mi exprim nemulțumirea sau teama, îmi imputați mie reaua intenție și agresivitatea de care am parte din partea bărbaților considerând că are loc din cauza atitudinii mele. Îmi cereți sa nu fac anumite drumuri, sa nu merg în anumite zone, sa nu umblu singură, sa nu mă prindă noaptea pe drum, căci toate acestea ar îndreptății un atac, o vătămare ori un viol asupra mea. Dacă ceva din toate astea s-ar întâmpla, ar fi socotită vina mea. Îmi cereți să nu fac prea multă școală, pentru că o femeie prea inteligentă vă necăjește, dar îmi cereți să nu fiu nici prea proastă, căci prostia e un defect. O situare echidistantă între inteligentă și proastă m-ar face o persoană comună și neinteresantă. Ar fi bine să fiu și muncitoare, eficientă și productivă la locul de muncă, dar să fiu și la dispoziția familiei și la nevoile membrilor ei, să muncesc cât muncește un bărbat, dar să mă declar satisfăcută doar cu mult mai puțini bani, să nu mă mulțumesc cu statutul de casnică, căci aș fi un parazit, dar și să fac și să cresc copii pentru că este de datoria mea, de regulă, în detrimentul carierei mele. Îmi cereți să nu-mi refuz superiorul atunci când îmi cere să beau, să nu iau atitudine când îmi vorbește nepotrivit, să rămân la masa oficială impusă de protocol dincolo de orele decente. Îmi cereți să nu-mi doresc să promovez, să nu pretind o altă salarizare decât cea oferită.
„Era taman în perioada în care guvernul începuse implementarea unor politici de control al nașterilor, numite generic planificare familială. Avortul din cauze medicale fusese legalizat cu zece ani mai înainte, iar a avea o fată era aproape un motiv medical, așa încât discriminarea sexuală și avortarea fetelor era o practică acceptată public. Situația s-a perpetuat în anii ’80, ducând la dezechilibrul major de la începutul anilor ‘90, când, în special familiile cu mai mult de doi copii, de la al treilea copil născut numărul băieților era dublu față de cel al fetelor. Mama lui Jiyeong s-a dus de una singură la spital să o anuleze pe cea de-a treia fiică. Nu era alegerea ei, dar a trebuit să își asume vina și nimeni din familie nu i-a consolat sufletul și trupul chinuit.”
Cartea pune înaintea noastră un cadru comun, o familie obișnuită, un traseu întâlnit la tot pasul. Personajele sunt reprezentative pentru tiparul omului neevidențiat, cu nimic ieșit din comun, nu au extraordinare calități, dar nici defecte, traiectoriile lor se înscriu între cele mai des întâlnite, nu se găsesc extreme, excentricități, tipare anormale, excese, violențe. Viața lor pare asemănătoare cu cea trăită de cei mai mulți dintre oameni. Tocmai din ceea ce este în aparență firesc, din normă, obicei, natural și de la sine înțeles, este stors adevăratul înțeles. Deși la altă scară valorică și cu o estetică mult mai puțin elaborată, această carte mi-a adus aminte de felul în care Chimamanda Ngozi Adichie a reușit în Americana să ne predea o lecție despre cum suntem rasiști fără să ne dăm seama, și prin vorbe, și prin atitudini, și prin raționamente, toate și la nivel de individ, și instituționalizat. Folosind alte mijloace, Cho Nam-Joo, face același lucru pentru a scoate în evidență de câte ori și în câte feluri este discriminată o femeie. Inclusiv de familie, încă de la început, în toate etapele dezvoltării ei și în deplină maturitate, femeilor li se impune o poziție care desemnează o persoană cu statut inferior bărbaților. Discriminarea de gen este desenată foarte limpede, cu linii foarte evidente, ca și cum ar fi o lecție predată persoanelor cu un grad modest de inteligență, ca și cum ar spune: îți scriu simplu, negru pe alb, fără complicații, ca să înțelegi. De aici sărăcia de nuanțe, tușele prea groase, focalizarea obsesivă doar pe punctele vizate. La un moment dat, cartea mi-a dat impresia unei panoplii pe care erau agățate, precum niște exponate, toate elementele, descompuse, destructurate, pentru a putea fi observate și studiate individual, pentru a putea fi mai ușor recunoscute în derularea firească a realității. Este de-a dreptul un manual. Fiecare vârstă aduce un anumit fel de a fi desconsiderată, mai puțin prețuită, dată la o parte. Situațiile se desfășoară în cascadă, neîntrerupt și probabil că mulți nu ar sesiza deloc, în anumite situații, tiparul defect, atât de bine înfiptă e în societăți norma greșită și discriminatorie.
„Era firesc ca din orezul proaspăt fiert să fie servit mai întâi tatăl, apoi fratele mai mic, iar apoi bunica, în această ordine, și toate bucățile întregi de tofu, colțunașii perfecți sau chiftelele rotunde să fie date fratelui mai mic, pentru Jiyeong și Eunyeong rămânând doar bucățile sfărâmate. În familia lor era la fel de firesc ca băiatul să aibă toate lucrurile în pereche, de la bețișoarele de mâncat, până la șosete, seturile de chiloți și maieuri și ghiozdanul asortat cu săculețul pentru pantofi e sport, în timp ce surorile lui se descurcau cu ce găseau. Dacă aveau două umbrele, băiatul o folosea singur pe una, iar surorile lui o împărțeau pe cealaltă. Când aveau două pături, una era pentru el, cealaltă pentru surorile lui. Dacă primeau două pachețele pentru gustare, unul era pentru fratele mai mic, iar fetele îl împărțeau pe cel de-al doilea.”
Lucrul care m-a făcut să-mi schimb poziția față de carte a fost simplu fapt că perspectiva mea asupra lumii s-a schimbat. Pentru că lumea mi s-a părut brusc schimbată odată ce s-a dovedit posibil ca într-o societate democratică să fie confiscat dreptul femeilor de a decide asupra corpului lor, asupra dinamicii familiei lor. Încă e necesar sa ne întoarcem la alfabetul feminismului.
Nu îmi plac cărțile de literatură în care manifestul acoperă glasul artei, literatura nu trebuie să devină doar un loc al bătăliilor ideologice. Literatura are voie să facă politică, are voie să adopte o poziție declarativă, ea poate milita pentru o idee, și unii consideră că acesta este chiar unul dintre scopurile artei. Să militeze pentru o idee. Dar nu numai asta. Dacă e numai asta, mai bine facem un marș și închiriem o tribună. Cartea este imperfectă și suferă. E unilaterală și ocolește orice nu o interesează, orice nu îi deservește cauza. Ignoră multe din microclimatul cuplului, din complexitatea interioară a personajelor, partea psihologică are sărăcia țesăturii de tifon. Se putea scrie o carte mai bună? Desigur. Dar poate o carte mai bună are calitatea de a complica lucrurile, iar în structurile complexe unii se rătăcesc de înțeles. Dacă este nevoie de lucrul clar și transparent reducția se aplică pe componenta stilistică și amplificarea pe sensul fără echivoc. Între altele, o asemenea carte încă își are locul. Ea încă se justifică. Doar ajungând la concluzia asta mi-a fost ușor să mă reîntorc la această recenzie și să-i pot da drumul în lume.
