Jurnal, de Pierre Drieu la Rochelle

Jurnal, de Pierre Drieu la Rochelle
Grupul editorial Corint, Editura Runa, 2006
Traducere de Marina Vazaca, Sanda Oprescu

Jurnalul unui scriitor implicat sentimental şi politic în tabăra învinşilor este întotdeauna problematică dar mărturia sa merită analizată iar impulsurile care au determinat-o înţelese, mai ales după trecerea timpului şi estomparea patimii care a învăluit adevăratul război civil care a dominat Franţa după anul 1940. Salinger avea, fără îndoială, dreptate când scria “Şi apoi, nu s-a scris niciodată o pagină de confesiuni care să nu miroasă a mândria scriitorului de a fi renunţat la mândria lui. Lucrul care trebuie ascultat, de fiecare dată când cineva face o confesiune publică, este cel pe care nu îl confesează.” Nu este deloc simplu să duci la bun sfârşit această operaţiune de decupare şi reconstituire mai ales când viaţa unui om evoluează în nişte coordonate istorice foarte complexe, uşor de judecat din perspectiva actuală. În paginile jurnalului, Drieu la Rochelle renunţă de nenumărate ori la mândrie oferind pe tavă ceea ce un jurnal normal trebuie să ofere în mod teoretic: tresăltările unui suflet. Dar jurnalul fiind bivalent lasă loc analizei istoricilor literari pentru a descoperi adevarurile nespuse de Drieu la Rochelle. Jurnalul este un amestec fascinant de idei, profeţii, previziuni pertinente, descrierea unor stări (de obicei depresive) aberaţii, furii devastatoare împotriva universului, defulări grandomane totul bine asezonat cu un antisemitism feroce, constant. Un jurnal atipic în vremuri atipice, vremuri de o violenţă extremă. Dar cum se raporteaza Drieu la ideea de jurnal ? Nu foarte favorabil. „Jurnalul este laşitatea scriitorului. E culmea suprestiţiei literare, a calcului privind posteritatea. Pentru alţii e zgârcenie pură, să nu cumva să se piardă ceva.”(11 octombrie 1944) Sau „Întredeschid jurnalul lui Gide. De ce să acoperi atâtea pagini cu noutăţi uneori atât de scurte încât nu conţin nimic, sau care vor deveni incomprehensibile din pricina că fac aluzie al atâtea nume efemere”(3 noiembrie 1939)

Un capitol aparte îl constituie însemnările despre prăbuşirea Franţei din mai-iunie 1940. Drama din 1940 a constituit un şoc din care Franţa şi-a revenit foarte greu “ţara reală abandonează ţara legală cu toate frazele ei, cu toate minciunile şi neputinţa ei” (23 mai 1940) „ Linia Maginot, concepută la scurt timp după războiul din 1918, era o laşitate şi un anacronism. Neîntinzându-se până la mare, era pe deasupra şi o prostie.”(19 mai 1940) „Poporul francez nu dorea decât un singur lucru, să fie lăsat să îmbătrânească în pace, ca olandezii, între muzee şi bănci, pescuit şi crime pasionale, bucătărie şi un pic de drog.” (21 mai 1940). Durerea înfrângerii este compensată de bucuria de a-şi vedea nu numai profeţiile de dinaninte de război împlinite dar şi duşmanii direcţi, din viaţa literară franceză puşi pe fugă, speriaţi de tăvălugul hitlerist care în iunie 1940 nu părea a fi de bun augur. Însă în jurnal regăsim şi o altă categorie de însemnări de natură politică ce par astăzi adevărate aberaţii.“Generalul de Gaulle reprezintă culmea ridicolului naţional” (27 iunie 1940). Această afirmaţie este greu de înţeles având în vedere că Drieu la Rochelle fusese până la dezastrul din mai-iunie 1940 un adept al luptei crezând că războiul ar fi putut regenera prin sânge Franţa. Atunci când debandada a luat locul luptelor el a preferat capitularea şi, mai mult, revenirea la mai vechea sa pasiune politică fascistă care îl determina să scrie că “Hitler va fi ultimul războinic al neamului omenesc” (24 mai 1940) Rămas la Paris, a preulat conducerea publicaţiei literare La Nouvelle Revue Françasie (1940-43) frecventâmd cercurile colaboraţioniste de care însă a fost repede scârbit. În mod cu totul ciudat, Otto Abetz care îndeplinea funcţia de ambasador al Germaniei în zona ocupată in mod direct, prieten personal cu Drieu la Rochelle l-a sfătuit, lucid, să nu se implice în colaborarea cu Germania, ceea ce Drieu nu a luat în seama, crezând naiv că Germania va resuscita fascismul francez.

La Rochelle fusese un partizan şi membru al Partidului Popular Francez condus de Jacques Doriot, una din figurile interesante ale vieţii politice franceze interbelice. Provenind dintr-un mediu muncitoresc, el însuşi fiind muncitor metalurg, membru al Tineretului Socialist până în 1917 când a fost mobilizat, în cadrul celebrului congres de la Tours (1920) a optat pentru transformarea SFIO în Partidul Comunist Francez în cadrul căruia a militat cu mult succes. A devenit primar al orăşelului Saint-Denis (aflat în centura roşie a Parisului) însă a intra în conflict cu Thorez fiind exclus din P.C.F. în iunie 1934. A înfiinţat în iunie 1936 Partidul Popular Francez la care s-au alăturat şi scriitorii Bertrand de Jouvenel şi Drieu la Rochelle faţă de care, afirmă Pierre Milza, Doriot a fost fascinat. De altfel în jurnal se regăsesc câteva referinţe la participarea lui Drieu la diverse întâlniri, el fiind şi reprimit în partid după despărţirea din 1939. „M-am întors la Doriot fără speranţă, fără dragoste. Am făcut-o ca să-mi marchez credinţa fascistă în faţa nemţilor (…) Nici măcar nu l-am revăzut pe Doriot: prezenţa mea îl jenează prea mult. Ştie că sunt la fel de lucid ca şi el.”(7 decembrie 1942)

Odata cu derularea defavorabilă pentru tabara Axei a ostilităţilor, atitudinea lui la Rochelle se modifică treptat dar nu se înmoaie defel „Ura mea faţă de democraţie mă face să doresc triumful comunismului. În lipsa fascismului şi în contact cu germanii, de altfel am văzut cât de insuficient este fascismul atât împotriva democraţiei, cât şi impotriva capitalismului- numai comunismul poate cu adevărat să strângă Omul cu uşa şi să-l oblige să admită din nou că are Stăpâni.”(2 septembrie 1943) Cuvinte care ar putea să surprindă, rupte din context, pe cineva care ar cunoaşte doar biografia rezumată a vieţii lui la Rochelle care, în mod paradoxal, a fost burghez până în vârful unghiilor, profitând de-a lungul întregii lui vieţi de avantajele statului de scriitor de succes burghez: aventuri sentimentale folosite drept materie primă pentru opera literară, onoruri politice repede aruncate la coşul dezamăgirilor din jurnal şi suficienţi bani.

Către finalul jurnalului zelul demolator al lui Drieu se desfăşoară fără milă „Nu voi regreta decât un singur lucru, şi anume că nu voi vedea triumful şi stăpânirea comunismului asupra lumii. Dezgustul meu faţă de francezi este dezgustul unui rasist nordic şi , totodata, al unui intelectual care dispreţuieşte omul în general, iar în special pe vecinul său cel mai apropiat. Sunt fericit să mor mai degrabă decât să văd mascarada în Franţa, această falsă victorie a unor maimuţe bolnave incitându-i pe victorioşi, această furie de răzbunare josnică înlocuind înflorirea forţei ca urmare a eforturilor şi strădaniei sale, strâmbăturilor evreilor.”(8 iunie 1944) Paradoxurile şi contradicţiile din gândirea de sfârşit a lui Drieu sunt foarte numeroase, amestecându-se iubirea/ respingerea faţă de Hitler/ hitlerism dar şi faţă de Stalin/ stalinism. O ură este certă: cea faţă de lumea democrată anglo-saxonă a cărei materialism îi provoacă dezgustul căci el preferă deschis geniul slav în ascensiune sau „totalitarismul comunist al cărui materialism este atât de înflăcărat încât este un fel de mişcare spirituală„(!-n.m.). Sinuciderea rămâne ultima soluţie la care scriitorul s-a gândit intens încă de când sfârşitul dominaţiei europene a Germaniei părea sigur, în anul 1944, şi aceasta pentru că el şi-a privit colaboraţionismul nu dintr-o perspectiva simplă, materialistă ci ca o contribuţie personală la realizarea unui ideal de Europă unită de şi în jurul hitelrismului, un amestec interesant şi greu de înţeles acum de socialism, rasism, antisemitism şi idealism. Evident, aceasta este viziunea idilică a scriitorului, ceea ce el a dorit să vadă şi nu dimenisunea intrinsec criminală, războinică, sinucigaşa a hitlerismului. “Am fost printre cei happy few, printre acei tipi care în cadrul colaborării nu se aflau acolo pentru a colabora, ci doar pentru a nu fi în altă parte, în turma care asuda de frică şi ură.”( 3 februarie 1945) După două tentative de sinucidere în vara anului 1944,(o doză de otravă şi tăierea venelor) după eliberarea Franţei, ambele ratate, Drieu s-a refugiat în diverse case ale unor apropiaţi care încercau să-l protejeze. Scriitorul a refuzat cu încăpăţânare să ia calea exilului, să fugă de răspunderea politică şi morală după cum procedaseră mulţi alţi colaboratori ai regimurilor naziste de ocupaţie din întreaga Europă. La 15 martie 1945 a reuşit să se sinucidă în apartamentul primei sale soţii, de origine evreiască, Colette Jeramec pe care de altfel o scosese în mai 1943 din lagărul de la Drancy

Drieu la Rochelle versus Leon Werth

Leon Werth (1878-1955) a fost scriitor şi critic de artă, e drept, mai puţin cunoscut şi celebru decât Drieu la Rochelle. În anul 1913 romanul sau La maison blanche a ratat la mustaţă obţinerea Premiului Goncourt. În 1914 a plecat pe front la fel ca şi Drieu la Rochelle unde a fost rănit după cincisprezece luni. În perioada de recuperare a scris Clavel, soldat o carte publicată abia în 1919 în care condamna atrocităţile războiului. În 1931 s-a întâlnit cu Antoine de Saint-Exupery de care l-a legat o strânsă prietenie. Celebra carte a lui Saint Exupery Le Petit Prince i-a fost dedicata. Fascinantă este relatarea fugii din Paris către casa sa din Saint-Amour, din munţii Jura, din 33 Jours, relatare care a fost trimisă lui Saint Exupery, pierdută de un editor din New-York şi regăsită şi publicată abia în 1992. Jurnalul tinut de Werth în cealaltă Franţă, cea de la Vichy în perioada 1940-44 a fost publicat în 1946 cu titlul „Deposition. Journal de guerre 1940-46” .Ambii scriitori erau interesaţi de soarta ţării lor din motive evidente. L. Werth scria „Franţa nu poate dispărea…spun ei. Nu este adevărat….Precum orice chip de pământ şi Franţa se poate schimba şi muri…O Franţă germanizată în câte secole o vom reînvia? Şi cine spune că o vom reînvia?”( 21 octombrie 1940) „Nu am încredere în cei care vorbesc fără încetare despre Franţa eternă….Dacă Franţa este prin esenţă eternă, nu trebuie decât să stăm cu mâinile în sân.”(4 aprilie 1944). Daca jurnalul lui Drieu la Rochelle prezintă aspecte ale vieţii din zona ocupată direct de germani, memoriile lui Werth înfăţişează o frescă vie a Franţei de la Vichy, cu abandonul ei moral, scufundarea voinţei de rezistenţă şi colaboraţionismul penibil „Franţa poate fi comparată cu o uzină incendiată. Totul s-a prăbuşit. Singură, doar cabina portarului a rămas intactă. Portarul o locuieşte şi păzeşte rămăşitele. Dar a luat-o razna şi nu se mulţumeşte să-i alunge pe hoţii care vor să strângă metalul şi celelalte resturi. Se imaginează că este proprietarul uzinei. Astfel că lipeşte comunicate adresate muncitorilor, note de serviciu de geamul cabinei şi supraveghează cu atenţie un aparat de marcat care nu mai înregistrează nici venirile şi nici plecările. Acesta este Mareşalul.”(6 septembrie 1940) În mod paradoxal, ambii autori, atât de îndepărtaţi idologic îl dispreţuiesc pe Mareşalul Petain şi pe principalul său colaborator, Pierre Laval, faţă de care Drieu are câteva accese rasiste devastatoare („nu-l consider francez, e nu ştiu ce fel de venetic, făcut în spatele unei căpiţe de fân de un ţigan unei auvergnine” ) Jurnalul lui Werth descrie şi luptele din interiorul Parisului din august 1944, raderea craniului femeilor acuzate ca au colaborat cu inamicul (adică s-au culcat cu diverşi militari germani), linşări, de care se temea Drieu şi, la final, este prezentată imaginea lui de Gaulle care face o baie de mulţime pe Champs Elysee, acelaşi de Gaulle destestat de Drieu la Rochelle. Cele două jurnale dezvăluie o frescă prea puţin luminoasă a unei Franţe sfâşiate, rupte în multe bucaţi ( colaboraţioniştii fascişti de la Paris, mareşalul la Vichy, rezistenţa comunistă, de Gaulle aflat la Londra etc.) Franţa celui de al Doilea Război Mondial. Destinul operei literare a lui la Rochelle a fost unul sinuos, opera romanescǎ i-a fost reeditatǎ abia în anii ’60, a pǎtruns în manualele şcolare abia în anii ’90 dar viaţa lui şi, în special, jurnalul au rămas pentru a dovedi că uneori opţiunile unei vieţi pot duce la moartea ei.